vineri, 27 martie 2009

9/11 Mysteries

Cand s-au prăbuşit turnurile gemene de la World Trade Center, în urma "atentatelor" de la 11 septembrie 2001, tot mapamondul a fost copleşit de consternare. Priveam imaginile de pe CNN şi exclamam: "Bieţii oameni". Şi aşa şi era. Bieţii de ei au murit ca nişte şoareci prinşi într-o capcană meschină. Oricum, cu tot respectul cuvenit victimelor, m-am gândit apoi că gradul de compasiune scade atunci când este vorba de moartea altor oameni, de exemplu africani care pier pe capete din cauza subalimentării. Dar probabil că suntem mai sensibili la cantitatea de morţi rezultată în urma unui eveniment violent şi impactant, asta graţie puterii televiziunii.


A mai trecut o vreme şi prin târg, ori de câte ori venea vorba despre tragedia de la 11 septembrie, auzeam concluzii incredibile de genul: "americanii şi-au doborât singuri turnurile". Aproape de necrezut, la început, această teorie a prins contur de la zi la zi. Şi, dacă te gândeşti puţin, cum să nu fie aşa când interesul american sau al marilor "latifundiari ai zilelor noastre", aceiaşi cu sponsorii campaniilor prezidenţiale din SUA, în zona mustind de petrol arabă, e imens? Ce contează într-un joc atât de tacticizat pentru controlul în zonă moartea a trei mii şi ceva de oameni? E un număr infim pentru ei, dar suficient de mare pentru a-l folosi ca pretext perfect pentru a ataca "teroriştii" la ei acasă. Au sacrificat 3.000 de vieţi pentru un interes "măreţ": al lor personal.

În fine, după toate aceste presupuneri personale am văzut un documentar înfricoşător despre un plan diabolic: detonarea controlată a turnurilor gemene. Multe întrebări ies la iveală pe parcursul fimului. Cum e posibil ca două clădiri de dimensiunea turnurilor să se facă praf în mai puţin de 10 secunde? Apoi, argumentul căldurii excesive care ar fi încins oţelul e demontat fără drept de apel de către specialişti. De ce supravieţuitorii amintesc de nişte explozii care proveneau de la baza clădirilor, adică din subsol, nicdecum de sus, de acolo pe unde intraseră avioanele sinucigaşe? Dacă priviţi imaginile din clipa prăbuşirii, veţi observa cum acestea se surpă, pur şi simplu, exact ca în cazul unei implozii. Aceleaşi imagini, privite cu încetinitorul, indică, din loc în loc, pe măsură ce blocurile se surpau, explozii suspecte, precum cele provocate de dinamitarea controlată.


Vă veţi întreba probabil, ca şi mine, de ce, atunci, Bin Laden şi Al Qaeda au revendicat atentatul? De ce ar fi luat asupra lor vina unui eveniment sângeros de care nu erau vinovaţi? Nu şiu ce să zic, dar ştiu atât, că nimeni nu l-a văzut încă pe Bin Laden, că nimeni nu mă poate convinge deocamdată că acesta trăieşte prin vreo văgăună, ascunzându-se de americani, şi nu într-o vilă luxoasă din Arabia Saudită, fără griji...

Şi încă ceva: Comisia care a investigat atacurile de la 11 septembrie nu a răspuns la 70 la sută dintre întrebările supravieţuitorilor sau ale familiilor celor decedaţi acolo.

Pentru cine doreşte să vadă documentarul în întregime, recomand link-ul de mai jos.


marți, 24 martie 2009

Bajarse del mundo/Abandonând lumea

M-am întrebat adesea daca există pe lumea asta oameni care ar avea curajul să renunţe la tot ce au (ma refer la bunurile materiale, că de astea e mai greu să te desparţi) pentru a trăi altfel. Altfel însemnând o viaţă în care să se mulţumească cu strictul necesar, în care să nu fie dependenţi de mersul la cumpărături, din care să elimine expresia "de folosit şi de aruncat".

După vizionarea documentarului "Bajarse del mundo" (titlul spaniol are o semnificaţie atât de concretă, "A coborî din lume", altfel spus cum te-ai da jos dintr-un autobuz pentru că nu mai suporţi aglomeraţia), am avut o surpriză plăcută - există astfel de oameni -, dar şi confirmarea unei suspiciuni - nici un miliardar nu se află printre ei. În documentar sunt intercalate cinci poveşti ale unor oameni care au în comun decizia, luată în diverse momente ale vieţii, de "a se da jos din autobuzul aglomerat" al vieţii moderne.

Cum au făcut-o şi ce mod de viaţă a ales fiecare dintre ei, rămâne de discutat şi e o chestiune de alegere personală. Unul dintre personaje a străbătut lumea pe o barcă alături de soţie şi de cei doi copii, o familie tânără pleacă din stresanta Barcelonă şi se stabileşte la ţară într-un sat în care oamenii au uitat când s-a născut ultimul copil, un bărbat alege ascetismul într-o zonă muntoasă de unde coboară doar pentru provizii şi pentru a-şi încărca telefonul mobil, câţiva prieteni constituie o mică comunitate autosuficientă din pucnt de vedere al resurselor materiale (au şi internet, pentru că a trăi un stil de viaţă alternativ nu e echivalent cu a rămâne neinformat).

În fine, povestea care mi s-a părut cea mai originală şi mai curajoasă este a cincea, a unei nemţoaice. Ineditul constă în aceea că femeia, undeva în jurul vârstei de 56 de ani, nu părăseşte societatea, dar o înfruntă şi o sfidează trăind fără nici un sfanţ. Ea supravieţuieşte decent făcând troc şi neatingând vreo bancnotă de opt ani.
Indiferent dacă eşti sau nu de acord cu stilul de viaţă al acestor oameni, ei demonstrează că viaţa poate fi trăită alternativ, că legătura fracturată cu natura şi cu naturalul poate fi reparată, că a nu consuma compulsiv nu înseamnă a avea o calitate a vieţii inferioară. În schimb mai domoală şi mai liberă, cu siguranţă poate fi!

Mai jos aveţi un trailer al documentarului şi vă las şi adresa unde puteţi să îl vedeţi în întregime.

http://www.kuomodo.info/2009/02/bajarse-del-mundo.html



video

luni, 23 martie 2009

Le couperet/Arcadia

Clişeul "viaţa este o junglă în care supravieţuiesc doar cei mai puternici" se poate aplica şi în "Arcadia" (prefer să numesc după titulatura spaniolă filmul "Le couperet" al lui Costa Gavras), o comedie neagră cinică despre lumra laborală, despre decizii în caz de disperare, despre dramele clasei de mijloc într-o societate de consum care a depăşit deja orice limită, şi despre sportul preferat al multinaţionalelor de a-şi muta producţia în ţări din aşa-numita lume a treia unde pot câştiga la fel pe spatele unor muncitori plătiţi prost. (Subiectul filmului mi-a adus aminte de un documentar de la televiziunea naţională despre o familie de francezi concediaţi de firma la care lucrau. Patronul şi-a mutat fabrica în România şi le-a propus să vină să muncească acolo pentru 131 de euro, dacă nu le convine statutul de şomeri. Culmea e că francezii chiar au venit până la Mediaş să vadă despre ce este vorba, luând în calcul, într-o anumită proporţie, varianta de a lucra aici).





Să ne întoarcem la film. Victima acestui tip de politică economică este Bruno (Jose Garcia), un inginer din clasa de mijloc care a lucrat 15 ani la o firmă de tratare a hârtiei. După ce patronul decide să fuzioneze cu o altă societate şi să mute producţia în România, Bruno e dat afară (cu mulţumirile de rigoare, probabil, pentru devotamentul faţă de companie, în traducere prin sârguinţa cu care s-a trudit să-i îmbogăţeacă pe cei care l-au aruncat acum în stradă). Încearcă să îşi găsească un nou loc de muncă, iar în naivitatea sa, crede, dar, după cum veţi vedea, asta doar la început, că unui om cu calificarea şi pregătirea lui i se vor deschide larg alte uşi. Căutările sale durează vreo doi ani, timp în care familia sa pierde asigurarea medicală şi alte beneficii de care se bucura când Bruno avea de lucru.


O singură firmă mai face angajări, dar concurenţa e acerbă, aşa că lui Bruno îi vine ideea de a-şi elimina, literalmente contracandidaţii, transformându-se într-un criminal în serie social. El îşi face o căsuţă poştală unde primeşte CV-urile celor care ţinteau postul, iar apoi porneşte le vânătoare. La început am crezut că este vorba doar de o metaforă, o vânătoare imaginară a celor care, mai calificaţi decât Bruno, aveau mai multe şanse decât el. Dar Bruno îi împuşcă de-a dreptul, rând pe rând. În final, rămâne doar el ca posibil candidat pentru postul oferit de firma "Arcadia", doar că, spre surprinderea lui, află că nu e singura "victimă" care a recurs la această metodă pentru a supravieţui.



video

duminică, 8 martie 2009

Vioara

De curând, uitându-mă la un western recent cu Russell Crowe şi cu Christian Bale mi-am dat seama că din acţiune lipseau indienii. În westernurile clasice era de neconceput absenţa conflictului dintre populaţia indigenă şi cowboy. A doua constatare a fost că, în copilărie, de câte ori mergeam la cinema să văd un western, toată sala ţinea cu pieile roşii. Oare de ce? Pentru că, inconştient, devii solidar cu cei oprimaţi, exploataţi, furaţi, neapăraţi de autorităţi.




Ca la fel stau lucrurile în filmul mexican „Vioara”, al regizorului Francisco Vargas. Aici povestea este a unor indigeni care sprijină gherilele revoluţionare din munţi. De cele mai multe ori, cinematograful „corect politic” prezintă o versiune oficială, aşa încât portretul luptătorilor de gherilă este cel al unor derbedei visători care n-au altceva mai bun de făcut decât să şicaneze autoritatea şi să nu o lase în pace să „gândească” pentru binele tuturor. În filmul de faţă, optica e diferită, aşa încât avem de a face cu o versiune alternativă.

Plutarco (Angel Tavira), un bătrân mexican, călătoreşte din sat în sat, alături de fiul şi de nepotul său, cântând la vioară şi sperând să câştige destul cât să le ajungă tuturor pentru a pleca acasă, în ţinutul unde îi aştepta restul familiei. Pentru săraci însă, circulaţia liberă în propria ţară este o chestiune care ţine de capriciul autorităţilor şi al soldaţilor, aşa încât încercarea bunicului, călare pe un măgar (şi acesta primit în urma unei negocieri umilitoare cu un fermier), de a străpunge un punct de control eşuează.

Comandantul punctului îi lasă, totuşi, bătrânului opţiunea de a pleca la ai săi, dar fără vioară. Pentru că aceasta e unica sa sursă de venit, Plutarco se vede obligat să nu mai plece, ba mai mult, trebuie să revină zilnic la punctul de control pentru a-i cânta comandantului meloman diverse melodii. Dar Plutarco ascunde un secret: o ascunzătoare într-un lan de porumb unde se găseşte muniţie pentru gherile. Într-una dintre zile, el lasă vioara în ascunzătoare şi umple carcasa cu gloanţe şi pistoale.



A doua zi însă, nu mai găseşte vioara, desoperită între timp de soldaţi, şi de aici începe tragedia. Fiul lui Plutarco, care alimenta gherilele cu arme, şi alţi „colaboraţionişti” sunt prinşi, torturaţi şi ucişi. Soartă pe care o împărtăţeşte şi bătrânul.
Scapă însă nepotul lui, care reia traseul de „trubadur” şi, cu siguranţă, pe cel de revoluţionar, când va creşte mare.

Când dispune de resurse superioare, duşmanul e aproape întotdeauna mai isteţ, dar ceea ce nu poate să facă, în ciuda cruzimii cu care acţionează, este să suprime o populaţie întreagă. Mereu se va găsi cineva care să continue lupta...

video

luni, 2 martie 2009

Conversaţii cu mama

În plină criză economică, dar nu cea de acum, ci criza care a lovit Argentina în urmă cu câţiva ani, Jaime (Eduardo Blanco) trăieşte pe propria piele efectele recesiunii. Ajuns la 50 de ani, rămâne fără slujbă, iar relaţia cu soţia lui se deteriorează din această cauză. Obişnuită cu o viaţă fără griji, aceasta îl presează pe Jaime să o convingă pe mama lui văduvă să vândă apartamentul în care trăia şi să se mute cu ei. Numai că mama (China Zorilla) lui Jaime nici nu vrea să audă de propunere, mai ales că de curând cunoscuse un bărbat cu care îşi împărţea singurătatea.




Desele drumuri pe care Jaime le face la mama lui, lasă loc unor conversaţii foarte bogate între cei doi, dezvăluind o relaţie interesantă între fiul copleşit de probleme şi mama sa, o femeie cu spiritul tânăr, amuzantă şi înţeleaptă totodată. Încet-încet, mama, neînduplecată în decizia de rămâne în casa ei, îşi dă seama ce se întâmplă cu Jaime şi îşi ghidează fiul către sine însuşi. În cele din urmă, Jaime, un bărbat neobişnuit cu împotmoliri existenţiale, ia prima decizie curajoasă din viaţa sa. Realizează că fericirea lui era în altă parte, alături de oameni care ştiu să fie fericiţi cu puţin şi care nu îşi pierd speranţa niciodată.


Trioul simpatic este completat de Gregorio, iubitul mamei lui Jaime, un pensionar idealist care cucereşte prin vitalitate şi prin forţa cu care îşi expune punctele de vedere în legătură cu injustiţia socială. El nu încetează să militeze pentru visul egalităţii sociale, deşi discursurile sale au loc într-un parc, iar auditoriul său se reduce la câţiva pensionari ieşiţi să ia aer.


Fără să fie o capodoperă, acest film al cinematografiei argentiniene (am mai văzut vreo câteva care mi-au plăcut mult) redă teme serioase ale vieţii ca singurătatea, conflictele familiale, crizele personale, însă le abordează cu o naturaleţe surprinzătoare, reconfortantă, cu un umor proaspăt, dătător de speranţe.


video