sâmbătă, 11 februarie 2012

Plânsul de milă, sport național

Într-o privință are dreptate primul-ministru ăsta nou. Suntem o nație de plângăcioși de propria milă. Românul, daca știe că e unul afară care mătură zapada și pentru el, stă linistit cu burta-n sus la televizor și nu-l doare nici în bască. Asta e valabil în absolut toate situatiile (vezi inundațiile, unde vedeam tot felul de localnici, sinistrați de altfel, care nu s-ar fi atins de lopeți nici să-i fi picat cu ceară. În schimb, vărsau lacrimi amare pe unde vedeau o cameră TV. Situația e, intr-adevar, dificilă și e mai ușor să dai vina pe INMH decât pe propria incompetență (de data asta a Ancăi Boagiu), dar eu nu am vazut vreun pic de avânt muncitoresc la nimeni. Numai indivizi cu mâinile-n buzunare, cocotați pe nămeți. În schimb, la plânsul de milă și la invocat pomana, nu ne întrece nimeni. Iar posturile de știri sunt din ce în ce mai patetice cu muzica aia de prohod pe care o pun pe fundalul fiecărui reportaj despre vreo calamitate. Văd regulat reportaje la jurnalele țărilor europene, dar o asemenea imbecilitate jurnalistică numai la noi are succes. Să mai stoarcem câteva lacrimi, că așa crește ratingul și dă năvală publicitatea. Indecent!