tag:blogger.com,1999:blog-80990574544621329682024-03-18T21:40:26.156-07:00Viaţa e cinema şi încă cevaCinemaul fara constiinta nu e cinema cu adevarat. Viata fara constiinta e o viata goala.Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.comBlogger44125tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-89520804758264076562012-02-11T09:29:00.000-08:002012-02-11T09:29:38.821-08:00Plânsul de milă, sport național<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhD5izJdPrm7f4XVCJB-U_1EKfiAciIJ6cow-NDbT1WqYX-DwB4EgYYII5G3Wp-qxaMg81W9855wI2W1Jyw4PqRqC5GV7M6cODQ1RsQHY1zS_uaHDL5C_gEqVcUsh033JSTvF18YOsZKKs/s1600/9comune-iren.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhD5izJdPrm7f4XVCJB-U_1EKfiAciIJ6cow-NDbT1WqYX-DwB4EgYYII5G3Wp-qxaMg81W9855wI2W1Jyw4PqRqC5GV7M6cODQ1RsQHY1zS_uaHDL5C_gEqVcUsh033JSTvF18YOsZKKs/s320/9comune-iren.jpg" width="320" /></a></div>Într-o privință are dreptate primul-ministru ăsta nou. Suntem o nație de plângăcioși de propria milă. Românul, daca știe că e unul afară care mătură zapada și pentru el, stă linistit cu burta-n sus la televizor și nu-l doare nici în bască. Asta e valabil în absolut toate situatiile (vezi inundațiile, unde vedeam tot felul de localnici, sinistrați de altfel, care nu s-ar fi atins de lopeți nici să-i fi picat cu ceară. În schimb, vărsau lacrimi amare pe unde vedeau o cameră TV. Situația e, intr-adevar, dificilă și e mai ușor să dai vina pe INMH decât pe propria incompetență (de data asta a Ancăi Boagiu), dar eu nu am vazut vreun pic de avânt muncitoresc la nimeni. Numai indivizi cu mâinile-n buzunare, cocotați pe nămeți. În schimb, la plânsul de milă și la invocat pomana, nu ne întrece nimeni. Iar posturile de știri sunt din ce în ce mai patetice cu muzica aia de prohod pe care o pun pe fundalul fiecărui reportaj despre vreo calamitate. Văd regulat reportaje la jurnalele țărilor europene, dar o asemenea imbecilitate jurnalistică numai la noi are succes. Să mai stoarcem câteva lacrimi, că așa crește ratingul și dă năvală publicitatea. Indecent!Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-33470264411816625922012-01-06T15:19:00.000-08:002012-01-28T14:59:58.244-08:00Un franc, 14 pesetasTitlul filmului reprezintă paritatea dintre peseta spaniolă și francul elvețian prin anii '60, iar metaforic, diferenţa de civilizație dintre cele două țări în acea perioadă. Pe atunci, Spania semăna mult cu România de azi, fiind un loc unde nu se găsea de lucru, escrocii imobiliari mișunau în voie într-un stat care avea alte griji mai mari decât propriii cetățeni, iar mulți visau să emigreze în speranța unui trai mai bun. Eroii sunt madrilenii Martin (Carlos Iglesias, protagonist, regizor și scenarist) și Carlos (Javier Gutiérrez), doi bărbați simpli, cu puțină educație, care se hotărăsc să plece la muncă în Elveția, după ce soția lui Martin plătise avansul pentru o casă în care visau să se mute din subsolul insalubru în care trăiau.<br />
<br />
Pe drumul spre Elveția și în zilele de acomodare, eroii sunt protagoniștii unor scene de umor fabuloase, iar dacă n-ar vorbi spaniolă, aș paria că sunt români: aruncă hârtia de la sandviș pe jos, înghit în sec la micul dejun, doar ca să nu fie nevoiți să plătească croasantul și cafeaua, iar când li se spune că e gratis nu le ajunge o gură ca să înfulece. Văd pentru prima oară în viață hârtie igienică. Se prind ei la ce folosește și nedumeriți se întreabă în cazul ăsta la ce-or folosi elvețienii ziarele?<br />
<br />
După șase ani de muncă, Martin decide să se întoarcă acasă împreună cu copilul și nevasta, într-un Madrid sumbru în care nu-și mai găsesc rostul, în timp ce Carlos se stabilește definitiv în Elveția. Cum spuneam, o poveste ruptă parcă din destinul orcărui român plecat în Occident la muncă și care nu mai știe cărei țări îi aparține: celei în care s-a născut sau celei care i-a redat o parte din demnitate.<br />
Filmul ar putea fi o lecție pentru acei spanioli care au uitat că nu demult au fost și ei europeni second-hand, dar mai ales o avertizare pentru români. Dacă vreodată vom ajunge o țară în stare să primească emigranți veniți în căutarea unui trai mai bun, bine ar fi să ne purtăm frumos cu ei, fiindcă nu cu mult înainte mulți dintre noi se mai întrebau încă la ce folosește hârtia igienică.<br />
<br />
<div style="text-align: center;"><iframe allowfullscreen='allowfullscreen' webkitallowfullscreen='webkitallowfullscreen' mozallowfullscreen='mozallowfullscreen' width='420' height='320' src='https://www.blogger.com/video.g?token=AD6v5dyT3OfkVZaS8NSz0ucsBYkHY3SfqLEX2cVtvVTgTJJuEpUAvy5D01nAaVr8mMAj30IDt66QihqLk7jV2h6XJg' class='b-hbp-video b-uploaded' frameborder='0'></iframe></div>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-87665976079548857662011-08-09T03:47:00.000-07:002011-08-09T07:09:53.199-07:00Lecţia de ipocrizie de la Realitatea TVCorina Drăgotescu era preferata mea. O consider o ziaristă incisivă şi decentă. Când îi face cu ou şi cu oţet pe politicieni, nu iese din matca bunului simţ. Biciuieşte cu vorba toate păcatele şi păcătoşii unei clase politice degenerate şi mi-a rămas în minte discursul ei spontan dintr-o seară de pe Realitatea când s-a transformat practic în vocea oamenilor din public sătui să mai aştepte un bine mereu intangibil.
<br />
<br />Şi totuşi, a căzut de pe piedestal tot într-o seară, acompaniată în cădere de colegul Cătălin Striblea de la „Ultima oră". Fiindcă nu este posibil să abordezi o temă despre baizadele şi abuzurile lor în diverse colţuri ale ţării şi să nu te legi de beizadelele propriilor tăi invitaţi. Cum să îl întrebi pe Silviu Prigoană ce crede despre băiatul primarului din Deta sau din vreo altă localitate portocalie, care a snopit în bătaie nişte concetăţeni, şi să nu ai curajul să îl iei la întrebări despre propria odraslă, tot o beizadea, fie ea cu studii în SUA. Mă interesează mai puţin eventualele justificări ale lui Prigoană privind ascensiunea fulminantă şi „pe bune” în politică a fiului său căruia abia i-a mijit mustaţa sau scuzele sale privind prosperitatea aceluiaşi fiu care conduce bolizi Lamborghini poluanţi şi zgomotoşi.
<br />
<br />Nu mă interesează nici măcar că Prigoană, gălăgios, ca de obicei, vedea paiul din ochiul altora (recte scandalurile provocate de copiii-problemă ai acoliţilor pedelişti) şi nu vedea bârna din ochiul său, sub forma avioanelor dăruite lui Honorius, ca să poată drăguţul de el să se plimbe prin spaţii aeriene străine în voie. Ce mă doare e faptul că Prigoană nici măcar n-a fost pus în postura de a se justifica, că ziariştii noştri, într-un revoltător exerciţiu de ipocrizie, îşi scoteau colţii cu nişte primari care nu se puteau apăra, iar cu potentaţii din studio erau mieluşei. Am aşteptat în zadar să fie luat în „şuturi” regele gunoiului, dar nu s-a întâmplat nimic. Drăgotescu şi Striblea au purtat mănuşi albe impecabile în dialogul cu Prigoană. E trist că ziariştii în care ne punem speranţa pierd mereu startul şi rămân la nivelul criticii sterile. Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-74781079027173223292011-06-14T04:31:00.000-07:002011-06-14T05:24:55.260-07:00În aşteptarea lui euroÎn Puerta del Sol, locul unde continuă manifestaţiile madrilenilor împotriva impotenţei propriului guvern, incapabil să scoată Spania din criza profundă pe care o trăieşte, mi-a atras atenţia un afiş edificator despre ce înseamnă trecerea la moneda euro. Sper să se uite la el cât mai multe persoane partizane ale introducerii monedei unice pentru a-şi face o idee despre drama care ne aşteaptă.<br />În a doua fotografie, traducerea celor două coloane:<br /><br /><br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg4-jqe8Ho3WP6jCuL14uljqnC6bikQJ1KplASDI8wwh-RSd4Lm_b9j0ZHcceWbAV4h538AEE1FOrt_KJW3rJaujd_yVNJep1YVaKU055Cp397AbjZeMyxQtzxjLOTW_saC2FL6INUBAPo/s1600/euro.jpg"><img style="TEXT-ALIGN: center; MARGIN: 0px auto 10px; WIDTH: 303px; DISPLAY: block; HEIGHT: 320px; CURSOR: hand" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5618049715186731922" border="0" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg4-jqe8Ho3WP6jCuL14uljqnC6bikQJ1KplASDI8wwh-RSd4Lm_b9j0ZHcceWbAV4h538AEE1FOrt_KJW3rJaujd_yVNJep1YVaKU055Cp397AbjZeMyxQtzxjLOTW_saC2FL6INUBAPo/s320/euro.jpg" /></a><br /><br /><br /><br /><div></div><br /><img style="TEXT-ALIGN: center; MARGIN: 0px auto 10px; WIDTH: 320px; DISPLAY: block; HEIGHT: 302px; CURSOR: hand" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5618050036816879682" border="0" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhTX3bTRPuMvV5EezuwECisrG3A5HQP0EsItEAofckSask1rTBhQsCsfktiebnQS2Bk7894Rv4AZ1o6EnwpuELZNwzzs_YVS1ozafloXV3HTvZKEmHJkEhyYvODgkmb4kFC-CNwI03jdPw/s320/tabla.bmp" /><br /><br /><br /><div></div>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-48148148238446402222011-05-03T02:26:00.000-07:002011-05-03T02:29:39.248-07:00Manifestul care a scos ziua de 1 Mai din mirosul de mici<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiMPLxxFWcCinvaJbaup9z3mz-bAChE3w-9F9x0bQ6m7BIXZt8H1VDULzfAOckoS5rmeVSvwAYsWT4596ZZhUa1cDc5lpmqrJ7x6MXHRSGlFzhbAX2_4-YRO61K1zrCxGE7XsZZdgbW85s/s1600/ptvox.jpg"><img style="MARGIN: 0px 0px 10px 10px; WIDTH: 222px; FLOAT: right; HEIGHT: 229px; CURSOR: hand" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5602419511172449794" border="0" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiMPLxxFWcCinvaJbaup9z3mz-bAChE3w-9F9x0bQ6m7BIXZt8H1VDULzfAOckoS5rmeVSvwAYsWT4596ZZhUa1cDc5lpmqrJ7x6MXHRSGlFzhbAX2_4-YRO61K1zrCxGE7XsZZdgbW85s/s320/ptvox.jpg" /></a>Nu fac decât să public şi să sper că va fi văzută de cât mai multă lume, poza manifestului care a circulat prin Bucureştiul aflat la coadă la cârnaţi sau la pădure încingând grătare de 1 Mai.Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-74123940176251011732011-03-15T14:04:00.001-07:002011-03-15T15:07:39.221-07:00Jocuri stranii de Michael Haneke<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhT00o5uYV8tRt61mOcAC8b32vMEbOp_nrQNd7Y0GjHSl2I85sA_p6Uhs5SptDo0kuKi3HmcPokM0o9WaPG9GzDh2V0fZ-FO0Tf3uY6xESw13ryvxfroUOUAvjuWo7HdHWDJlUPqhosOt4/s1600/Naomi.jpg"><img style="MARGIN: 0px 0px 10px 10px; WIDTH: 167px; FLOAT: right; HEIGHT: 268px; CURSOR: hand" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5584426949317562978" border="0" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhT00o5uYV8tRt61mOcAC8b32vMEbOp_nrQNd7Y0GjHSl2I85sA_p6Uhs5SptDo0kuKi3HmcPokM0o9WaPG9GzDh2V0fZ-FO0Tf3uY6xESw13ryvxfroUOUAvjuWo7HdHWDJlUPqhosOt4/s320/Naomi.jpg" /></a>În timp ce urmăream filmul "Funny Games", versiunea din 2007, (tradus la noi "Jocuri stranii") al nihilistului Michael Haneke ("Cache", "La pianiste", "The White Ribbon"), mi-am dat seama cât de dependentă am ajuns de finalurile fericite şi idioate tip Hollywood. Dacă filmul nu oferă premise pentru un final senin, suport cu greu consecinţele unuia nedorit.<br /><br />În acest film despre violenţă şi despre cum e reflectată în media, este vorba despre o familie sechestrată în propria casă de vacanţă de doi criminali în serie care se poartă cu mănuşi, şi la propriu, şi la figurat cu victimele lor. Paul (Michael Pitt) şi Peter (Brady Corbet) se insinuează în casa lui Ann (Naomi Watts) şi George (Tim Roth) sub un pretext casnic şi perfect plauzibil între vecini. De aici începe tragedia care evoluează, aducându-l pe telespectator (sau cel puţin pe mine) la paroxism. De ce senzaţia asta? Pentru că, obişnuită cu finaluri fericite, aşteptam momentul în care victimele se vor răzbuna crunt, în care se produce o breşă în planul perfect al criminalilor, iar de ea va profita biata familie. La un moment dat, chiar părea să se întâmple aşa, fiindcă băieţelul scapă şi ajunge în casa vecinilor, doar pentru a-i găsi şi pe aceştia ucişi de acelaşi cuplu de psihopaţi politicoşi.<br /><br />Parcă intuind că spectatorul are nevoie de o supapă prin care să elibereze tensiunea, regizorul apelează la un truc şi oferă o alternativă: în culmea umilinţei şi a torturii, Ann pune mâna pe puşcă şi îi zboară creierii unui dintre nemernici. Acesta e proiectat pe un perete, iar sângele ţâşneşte peste tot. Asta ar vrea să vadă telespectatorul, asta l-ar răcori, însă filmul se derulează înapoi şi revenim de unde am plecat. Altfel spus, "asta v-ar plăcea vouă să se întâmple, dar în realitate lucrurile stau mai rău". Şi cam aşa e. Puţine situaţii precum cea din film se termină cu bine în realitate, să fim realişti! Aşa cum este şi regizorul.<br /><br />M-a surprins şi inovaţia interactivităţii filmului: din când în când, asasinul priveşte în cameră, invitând spectatorii să fie complici la jocul şi la deciziile sale. Văzând asta, reapare suspiciunea că toată drama e doar un experiment sau o punere în scenă şi că o să auzim în curând un "cut" izbăvitor. Vă las să descoperiţi dacă e aşa sau nu.<br />Până una alta, merg să caut filmul cu acelaşi nume şi regizat tot de Michael Haneke din 1997, de data aceasta cu distribuţie austriacă. Adică originalul după care s-a făcut remake-ul de mai sus.<br /><br /><br /><br /><br /><div style="WIDTH: 400px; BACKGROUND: #000000; HEIGHT: 272px"><embed height="250" name="Metacafe_848739" type="application/x-shockwave-flash" pluginspage="http://www.macromedia.com/go/getflashplayer" width="380" src="http://www.metacafe.com/fplayer/848739/funny_games_trailer.swf" flashvars="playerVars=showStats=yesautoPlay=novideoTitle=Funny Games Trailer" wmode="transparent" allowfullscreen="true" allowscriptaccess="always"></embed></div><br /><br /><br /><div style="FONT-SIZE: 12px"><a href="http://www.metacafe.com/watch/848739/funny_games_trailer/">Funny Games Trailer</a>. Watch more top selected videos about: <a title="Naomi_Watts" href="http://www.metacafe.com/topics/Naomi_Watts/">Naomi Watts</a>, <a title="Tim_Roth" href="http://www.metacafe.com/topics/Tim_Roth/">Tim Roth</a></div>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-39914826626253271642011-03-05T16:48:00.000-08:002011-03-07T14:47:28.734-08:00Pentru un 8 Martie fără Şfefan Bănică Jr.<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhu9GZYGo3n59ry29OP12KvUw_Wxzx94Sa9U5-kzNald0siRFm5nyypm9eF4M1y8LW5arI1-5gADYTCz2dDG0Wdun1j3YASM3ZItU4gmtQTs_f6RekIs-pSGrh6NsNsLOf_0rucQx9xO_I/s1600/8+martie.jpg"><img style="MARGIN: 0px 0px 10px 10px; WIDTH: 212px; FLOAT: right; HEIGHT: 238px; CURSOR: hand" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5580960001137502722" border="0" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhu9GZYGo3n59ry29OP12KvUw_Wxzx94Sa9U5-kzNald0siRFm5nyypm9eF4M1y8LW5arI1-5gADYTCz2dDG0Wdun1j3YASM3ZItU4gmtQTs_f6RekIs-pSGrh6NsNsLOf_0rucQx9xO_I/s320/8+martie.jpg" /></a>Azi sărbătorim ziua de 8 Martie, ziua Internaţională a femeii. Totul a început în anul 1910, când la Copenhaga, s-a decis declararea zilei de 8 martie zi internaţională a femeii muncitoare, iar in 1977, ONU recunoscut oficial 8 Martie drept ziua internaţională a femeii (asta pentru a-i linişti pe cei care nu puteau trăi la gândul că e o sărbătoare comunistă). Momentul din anul 1910 a fost precedat de unul tragic, petrecut într-o fabrică din Statele Unite. Atunci, în urma unui incendiu izbucnit într-una dintre secţii, mai multe femei au murit, iar colegele lor s-au strâns într-un protest spontan cerând condiţii decente de muncă. 8 Martie se sărbătoreşte în aproape toate ţările lumii, iar în foarte multe dintre aceste ţări, semnificaţia iniţială, aceea de luptă a femeilor pentru stoparea discriminării sexuale şi egalitate în drepturi cu bărbaţii nu a fost uitată.<br /><br /><div>La noi, nu numai că 8 Martie nu se celebrează în stradă, prin reclamarea unor drepturi, a egalităţii de şanse, a condiţiilor mai bune de muncă, de aducere pe lume a copiilor sau a creşterii şi educaţiei acestora. Pe plaiurile străbune, expresia maximă a emancipării femeii înseamnă, la alegere, o agapă cu fetele, că doar o dată pe an e ziua femeii, ce naiba!, o şedinţă de relaxare şi înfrumuseţare la un spa, un dezmăţ la un spectacol "Flamingo Boys", cu musculoşi năclăiţi de ulei, sau un bilet la încă un concert siropos dat de Ştefan Bănică Jr. Ori cel puţin aşa văd eu de ani de zile reflectată ziua de 8 Martie în media românească.</div><br /><div></div><div>Emanciparea româncelor este departe de a însemna ceea ce înseamnă prin alte părţi (înţelegând prin "alte părţi" şi ţări cu vastă tradiţie capitalistă). Femeile noastre îşi asumă cu multă naturaleţe statutul de inferioritate la serviciu şi în familie. Ba chiar profită de el, fiindcă egalitatea deplină nu le-ar aduce numai beneficii. Egalitatea deplină în drepturi ar însemna, pe lângă cucerirea aceloraşi avantaje pe care le au bărbaţii, renunţarea la altele, conferite de stautul de femeie mai mult sau mai puţin supusă: cedarea locului în autobuz, pretenţia de a fi salutată de un bărbat, pretenţia de a primi flori sau cadouri scumpe, aşa cum stă scris în discutabilul şi uneori desuetul cod al bunelor maniere.</div>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-47885382859822611362011-02-22T01:53:00.001-08:002011-02-22T07:01:17.032-08:00Românul, ungurul şi ţiganul<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhUd7gO1UWR8J4yTHX_68MCEC5XyTdb8g5QTyc-cNYpiSgGmqaBqdnG42l33MS5do3esjEBCVa9RaugGnj2JU5ppNPB1e9WQapezQL-JKprvY6anrl-4GzUG6d6fmiSe-QXQtrqg9ETzgo/s1600/image+2.jpg"><img style="MARGIN: 0px 0px 10px 10px; WIDTH: 276px; FLOAT: right; HEIGHT: 174px; CURSOR: hand" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5576455453363180690" border="0" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhUd7gO1UWR8J4yTHX_68MCEC5XyTdb8g5QTyc-cNYpiSgGmqaBqdnG42l33MS5do3esjEBCVa9RaugGnj2JU5ppNPB1e9WQapezQL-JKprvY6anrl-4GzUG6d6fmiSe-QXQtrqg9ETzgo/s320/image+2.jpg" /></a>Când întreb un român dacă are ceva cu ţiganii, chit că niciodată nu a avut de-a face cu ei, nici în bine, nici în rău, răspunsul pe care îl primesc aproape de fiecare dată este: "Nu sunt rasist, dar....". Ei bine, "dar"-ul ăsta mă lămureşte definitiv. E plin de ipocrizie şi de falsitate. Prefer sinceritatea unuia care recunoaşte că nu îi suferă pe ţigani, unguri, homosexuali, etc., decât falsitatea celor care îşi asund intoleranţa în spatele unor astfel de declaraţii.<br /><br /><div><div>Şi încă o chestie. Nici măcar nu suntem consecvenţi în măsura cu care cântărim intoleranţa. De exemplu, pe unguri îi urâm pentru că nu le place să se considere români, în schimb pe ţigani îi urâm tocmai pentru că prea se ţin români. Dacă un ungur nu depune flori la monumentul lui Alexandru Ioan Cuza, ne facem foc şi pară pe el că e antiromân şi sfidează trecutul şi valorile gloriosului neam. Dacă un ţigan depune o coroană de flori la acelaşi monument (aşa cum a făcut recent o organizaţie a rromilor din Timişoara, cu ocazia împlinirii a 155 de ani de la dezrobirea rromilor, eveniment care mi-a sugerat această postare), sărim în sus ca arşi şi reacţia noastră este ceva de genul: "Şi ăştia ce legătură au cu Cuza?".</div><div></div><div></div><div>Păi să ne hotărâm o dată! Până atunci, singura mea explicaţie este că diferenţele se fac în funcţie de culoarea pielii. Pe unii, mai albi, îi vrem ca aparţinători ai acestei naţii, ne-ar plăcea ca ei înşişi să îşi declare mai des dragostea faţă de neam şi ţară, la ceilalţi, mai oacheşi, dimpotrivă, ne-ar plăcea să înveţe ei singuri care le este lungul nasului şi să se delimiteze clar în cadrul statului. Cu alte cuvinte: Ăştia ne tolerează, dar niciodată să nu uităm că nu suntem români, ci ţigani".</div></div>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-17531418610451804512011-02-06T11:32:00.000-08:002011-02-08T14:59:21.718-08:00TLC, postul femeilor sărace cu duhul<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgb6HURA5LMYq3NllYGxXu7eAvLyfDNPZQkfUM5mjIg4-qOWOQSqxV5DoQhMvAwwLdK0Q0I2DZEwHALB-MWKzeWJg23A6hK80G5nhlbcLsDJM3WIYi_11wLsTZFN2_GDTKhyphenhyphenSmbH4J_7ks/s1600/TLC+copy.jpg"><img style="MARGIN: 0px 0px 10px 10px; WIDTH: 291px; FLOAT: right; HEIGHT: 188px; CURSOR: hand" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5571455432795157714" border="0" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgb6HURA5LMYq3NllYGxXu7eAvLyfDNPZQkfUM5mjIg4-qOWOQSqxV5DoQhMvAwwLdK0Q0I2DZEwHALB-MWKzeWJg23A6hK80G5nhlbcLsDJM3WIYi_11wLsTZFN2_GDTKhyphenhyphenSmbH4J_7ks/s320/TLC+copy.jpg" /></a>TLC, noul canal pentru femei adus în România de Discovery, şi-a făcut o intrare pe piaţă cam împiedicată, deşi cred că se dorea a fi triumfală, având în vedere cantitatea de bani pusă la bătaie pentru promovarea postului. Publicitatea stradală este mană cerească în România, pentru că aici, în schimbul unei întreţineri plătite pe o juma' de an, orice bun cetăţean permite să i se acopere ferestrele cu bannere imense sau să i se planteze în cei 10 metri pătraţi de curte pe care îi are la strada principală un stâlp pe care se sprijină falnic un panou publicitar. Aşadar, multe dintre astfel de panouri din Bucureşti promovează mai nou frenetic canalul TLC, dedicat doamnelor, în felul următor: "Bărbaţii sunt norocoşi, au Discovery. Noi ce avem? Păi n-ar fi cazul?" Eu înţeleg din acest mesaj că Discovery, postul cu documentare despre invenţii, experimente ştiinţifice, investigaţii criminale, tehnici de supravieţuire etc. e prea complex şi subtil pentru femei. Dacă vreţi să vă lărgiţi orizonturile, avem pentru voi, gâsculiţelor, programe de gătit, de crescut copiii, ghiduri de cumpărat corect pantofi şi genţi sau excelente trucuri pentru a orna tortul aniversării de nuntă. Cam asta ar fi oferta noastră pentru voi, dat fiind că nivelul intelectual nu vă permite să urmăriţi alături de soţ un documentar la Discovery.<br /><div></div><div>Deranjant este că în România nimeni nu reacţionează şi nu sancţionează un asemenea mesaj umilitor. De fapt, la noi nu e numai vina bărbaţilor că femeile încă trăiesc în secolul 19, ca şi mentalitate, ci chiar a lor că acceptă cu seninătate un asemenea tratament.</div>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-34877424683774136162011-02-06T11:20:00.000-08:002011-02-06T14:51:15.064-08:00Cântecul celui alesSilvio Rodríguez (un cantautor cubanez aproape necunoscut la noi) a spus de multe ori că a scris acest cântec pentru Abel Santamaría, membru al gherilelor, torturat şi asasinat după asaltul asupra unităţii militare Moncada (una dintre primele acţiuni ale revoluţiei cubaneze) în lupta pentru eliberarea Cubei din mâinile imperialismului.<br />Dar după uciderea lui Che Guevara în Bolivia (acea Bolivie teleghidată de Washington, azi din ce în ce mai îndepărtat), cântecul celui ales se cântă în onoarea sa. În fond, nimeni nu încarnează mai mult ca Che imaginea războinicului devotat trup şi suflet luptei pentru dreptate şi celor pentru care lupta pentru „frumos îi costă viaţa”,<br /><br />De aceea, în memoria lui Che şi a tuturor celor care nu pot să stea în case resemnaţi în faţa injustiţiei, indignaţi în faţa inegalităţii sau a jafului celor puţini asupra celor mulţi şi care îşi sacrifică viaţa comodă, dar servilă, pentru a merge să „omoare canalii cu tunul care taie drum spre viitor”, prima traducere şi subtitrare a unui clip video în limba română făcută în colaborare cu Jose Luis Forneo (care gestionează blogul <a href="http://www.blogger.com/imbratisare.blogspot.com">Un vallekano en Rumania</a>, prima din multe alte viitoare, este a acestui cântec de neiutat al trubadurului revoluţionar Silvio Rodríguez, cântecul celui ales ("La cancion del elegido").<br /><br /><br /><object width="402" height="377"><param name="movie" value="http://www.overstream.net/swf/player/oplx?oid=lolvaymmstn8&noplay=1"><param name="allowFullScreen" value="true"><br /><embed src="http://www.overstream.net/swf/player/oplx?oid=lolvaymmstn8&noplay=1" type="application/x-shockwave-flash" width="402" height="377" allowfullscreen="true"></embed></object>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-79737697024395705592011-02-04T12:34:00.000-08:002011-02-04T12:50:19.223-08:00Dispreţ marca RATB<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi-dqN6fP_EwvqNQg013ZKhLvYdleC1nywvNCxOrV7NWHzioKRTEmyXmio0acRfQTbB62GjxcUnSf6hyphenhyphenDi23W7pVr_U1h02lpO-vxNMdB-VXKUnpZIQpujhhxCLlX8Sq_4M6N9qinEY0Cg/s1600/autobuz.jpg"><img style="MARGIN: 0px 0px 10px 10px; WIDTH: 263px; FLOAT: right; HEIGHT: 188px; CURSOR: hand" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5569937996559502258" border="0" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi-dqN6fP_EwvqNQg013ZKhLvYdleC1nywvNCxOrV7NWHzioKRTEmyXmio0acRfQTbB62GjxcUnSf6hyphenhyphenDi23W7pVr_U1h02lpO-vxNMdB-VXKUnpZIQpujhhxCLlX8Sq_4M6N9qinEY0Cg/s320/autobuz.jpg" /></a>Când conturile RATB-ului sună a gol, regia autonomă nu precupeţeşte niciun efort pentru a-şi reumple visteria, fie prin scumpirea biletului, fie prin trimiterea în prima linie a frontului a detaşamentelor de controlori (care, apopo, s-au înmulţit în ultima vreme direct proporţional cu adâncirea crizei). Cu alte cuvinte, regia respectă litera legii în cele mai mici detalii. Foarte bine, responsabilizarea cetăţenilor pentru a contribui la un transport în comun civilizat şi amendarea celor prinşi fără bilet e folositoare pentu toţi, asta în cazul în care controlorii n-ar cădea în păcat şi atunci atitudinea le-ar fi doar lor folositoare.<br /><br />Când însă e vorba ca regia să ne respecte ea pe noi, nu numai noi pe ea, aşa cum facem prin cumpărarea biletului sau a abonamentului, lucrurile se schimbă radical. Şi, în loc de preocupare pentru un transport civilizat, primim INDIFERENŢĂ ŞI DISPREŢ. Suntem trataţi ca nişte tâmpiţi care oricum nu sunt în stare să reacţioneze şi să schimbe lucrurile. Să ne înţelegem: transportul public e pentru oameni, că de aia se numeşte public, în consecinţă toate schimbările care afectează cetăţeanul fără maşină sau care alege să meargă cu autobuzul trebuie anunţate cum trebuie. Nu într-o singură ediţie de ziar, la rubrica utilitare, sau pe pagina web a RATB.<br /><br />Dragi angajaţi ai regiei autonome de transport Bucureşti, e adevărat, aveţi o pagină web încântătoare şi modernă în care ne explicaţi cum stă treaba cu schimbarea traseelor anumitor linii de autobuze. Dar credeţi cumva că bătrânica bolnavă venită să se caute pe la medici care azi aştepta alături de mine autobuzul 133 undeva pe strada Eminescu, sperând să mai prindă trenul care să o ducă spre satul ei oltenesc, a citit presa naţională sau a intrat pe www.ratb.ro (na, că vă mai şi promovez) ca să ştie că acest autobuz nu mai opreşte în staţiile de pe Eminescu şi că şi-a reluat traseul de bază, pe Bulevardul Dacia? Vă asigur eu că nu.<br /><br />Cât ar costa regia să amplaseze în staţiile dezafectate anunţuri CLARE pentru toată lumea de tipul: „Staţie desfiinţată” sau „Autobuzele 133 şi 135 nu mai opresc aici. Circulă prin bulevarul Dacia”. La ritmul în care se schimbă traseele maşinilor în acest oraş din cauze logice sau nu, asemenea anunţuri s-ar dovedi de o utilitate extraordinară. Un asemenea „efort” chiar că ar însemna un progres la nivel de respect şi preocupare pentru oamenii acestei capitale care folosesc un serviciu public pe care îl plătesc, benevol, cei mai mulţi dintre ei. Nu ne faceţi un serviciu pentru care trebuie să vă fim recunoscători, aveţi obligaţia să ne respectaţi!Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-901249321746054052010-12-01T13:42:00.000-08:002010-12-01T14:28:47.519-08:001 Decembrie pateticMare dreptate avea Octavian Paler, într-un colaj din propriile dizertaţii făcute la Antena 3 de-a lungul anilor. El spunea că Romania este o ţară cu oameni singuri, iar eu îmi permit să interprezez declaraţia sa în felul următor: prin singurătate să înţelegem foarte limpede lipsa de solidaritate şi egoismul feroce al acestui popor. "Romania are mai multi patrioţi decât cetăţeni", spune undeva scriitorul Vasile Ernu si il citez dat fiind ca fraza ne caracterizeaza la fix. O dăm întruna cu 1 Decembrie, cu ziua naţională, cu mândria de a fi român, dar disperarea pe care o trăim în aceste zile din cauza lipsurilor se datorează, pe lângă acţiunile vecine cu asasinatul social ale Guvernului, unei letargii revoltătoare a acestei naţii. Românilor li se deschide apetitul de manifestaţii doar când e rost de o fasole sau o sarma fierbinte. Când e să îşi revendice drepturile tăiate în fiecare zi, românul responsabil se încuie în casă frumuşel, sperând să iasă vecinul să rezolve problema, dacă se poate şi pentru el. Eu una nu am de ce să sărbătoresc o zi a României ce aniverseaza un eveniment care nici acela nu ştiu eu sigur dacă a fost voinţă naţională sau doar a altui grup de interese al acelei vremi. Pentru că istoria e o sumă de teorii scrise pentru a gâdila un regim, o ideologie. Şi de ce să accept sloganul "România. E rea, dar e a noastră"? Cum să fii mândru că trăieşti într-o ţară unde totul e anapoda? În rest, televiziunile patetice ca de obicei cu ocazia zilei naţionale. Mi-au dat lacrimile de râs sau de jenă, depinde de moment.Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-14121609932483820592010-03-04T14:53:00.000-08:002010-03-04T16:01:09.901-08:00Coreea de Nord, în viziunea unor cehi care s-au dus boi şi s-au întors vaciÎn documentarul "Bun venit în Coreea de Nord", realizat de Linda Jablonska, şi pe care l-am urmărit recent pe HBO, un grup de turişti cehi pleacă în vizită în Coreea de Nord, înarmaţi cu camere foto digitale de ultimă generaţie şi tot arsenalul de prejudecăţi promovat în Europa. Ajungând acolo, descoperă o ţară austeră, cu bulevarde imense pe care abia dacă circulă maşinile, cu soldaţi postaţi în locuri strategice, fără McDonalds sau Vodafone şi urmăriţi îndeaproape de doi tipi de la Serviciile Secrete, mascaţi în ajutor de ghid.<br /><br />Turiştii noştri sunt totuşi surprinşi că la frontieră controlul nu a fost "la sânge", nu li s-a confiscat nici un aparat de fotografiat sau cameră de luat vederi, ba, dacă ar fi fost mai curajoşi, ar fi putut intra şi cu telefoanele mobile. Hotelul era mai mult decât decent, cazarea în afara Phenianului, când era cazul, se făcea în nişte vilişoare rezonabile, ceea ce l-a determinat pe "criticul-sef" al grupului, un filozof tip "Radio Şanţ", să se revolte chiar: "Nu e posibil ca noi sa locuim aici, sa avem mâncare la discreţie, în timp ce la o sută de metri mai încolo oamenii mor de foame". Să te afli în Coreea de Nord şi să nu probezi cu propriii tăi ochi dacă această aserţiune este autentică se cheamă lipsă de curiozitate şi atitudine de papagal care repetă conştiincios ce îi spune propaganda. Ca şi alte "axiome", cum ar fi aceea că oamenii nu zâmbesc sau trăiesc în case mizerabile, dar nici unul nu avea curiozitatea să se îndepărteze de bulevard şi să filmeze o astfel de casă nelocuibilă. De altfel, nici măcar o înregistrare (şi slavă domnului, nu duceau lipsă de camere de luat vederi) nu probează spusele lor, totul se reduce la declaraţii stereotipe şi fantasmagorice, făcute cu scopul de a spori dramatismul prezentării.<br /><br />După mai multe zile în care au vizitat diverse locuri din Coreea de Nord şi în care am fost şi noi, telespectaotrii, martori ai unor peisaje adesea superioare României capitaliste (terenuri agricole cultivate, spre exemplu, sau drumuri care le-ar fi putut provoca invidie şoferilor de pe la noi), cehii se urcă în tren să plece spre China, cu regretul că nu au putut să o vâre pe ghidă sub banchetă şi să o scoată din ţară. În opinia lor, vezi doamne, pe chipul femeii care le făcea cu mâna de pe peron se citea disperarea.<br /><br />Dacă ar trebui să trăiesc din nou sub un regim comunist şi aş putea alege din cele existente în lume, aş prefera Cuba Coreei de Nord. E mai solară, mai lipsită de rigiditate. În plus, spectacolele omagiale cel puţin suspecte ca şi calitate şi risipitoare de bani şi alte resurse nu au fost niciodată pe gustul meu. Slăvirea până la paroxism a conducătorului iubit e, în opinia mea, un minus al ideologiei comuniste, iar în Coreea de Nord Kim Jong Il e adulat fără măsură. Dar noi, europenii, ar trebui să înţelegem că adulaţia lor nu vine exclusiv din îndoctrinare, ci mai degrabă dintr-o cultură milenară a supuşeniei, care nu e proprie doar coreenilor, ci şi japonezilor. Dar pe ăştia nu-i mai critică nimeni.<br /><br />Cert este că cehii din documentar au plecat acolo cu multe prejudecăţi pe care nu au avut curiozitatea să le verifice şi s-au întors cu şi mai multe, create de ei înşişi. Cu aerele lor de superioritate, s-au dus boi şi s-au întors vaci. E curioasă atitudinea unei turiste (nevasta filozofului) care era surprinsă plăcut de faptul că nu totul era atât de rău precum îşi imagina, dar la sfârşit a întors-o (cred că filozoful, destul de autoritar, de altfel, i-a făcut instructajul înainte) concluziona cât de teribilă a fost aventura. Trebuie să fii cel puţin inconştient să spui că îţi este dor de smog şi de McDonalds. Îngrăşare plăcută!<br /><br /><object width="360" height="340"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/7nXQYWimPkE&hl=en_US&fs=1&"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/7nXQYWimPkE&hl=en_US&fs=1&" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="360" height="340"></embed></object>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-41101714315554047242010-01-23T10:38:00.000-08:002010-01-23T12:00:16.260-08:00Avatar şi finalul anticipat al lui James CameronDacă admitem că e greu în ziua de azi să mai găseşti o idee originală pentru a face un film, aş putea să îi găsesc filmului "Avatar" scuze pentru platitudinea subiectului. Cu o seară înainte de "Avatar" (pe care, spun de la bun început, nu l-am urmărit în 3D) văzusem "Ultimul samurai", ceea ce a amplificat senzaţia de deja-vu . De câte ori nu aţi urmărit filme în care eroul principal este un viteaz ales să se infiltreze în tabăra inamică, de obicei o populaţie în curs de extincţie sau foarte săracă, dar localizată pe un bulgăre de aur, şi care, ajungând să îi cunoască de aproape pe localnici, îşi dă seama de injusteţea actului pe care urma să îl facă, se coalizează cu inamicul şi îl ajută să îl învingă pe agresor? De multe ori, nu? Pe lângă "Utimul samurai", ar mai fi "Dansând cu lupii" şi încă vreo câteva cu Dolph Lundgren.<br /><br /><br /><br /><img id="BLOGGER_PHOTO_ID_5430022022629769314" style="DISPLAY: block; MARGIN: 0px auto 10px; WIDTH: 194px; CURSOR: hand; HEIGHT: 320px; TEXT-ALIGN: center" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEghNOe7UEW4ej-dwrubTHNFJy9C3S5mQMdMWz1g_TpQZ8fTNcqH_ufYL9hLIy3WMkwBNM474Gdt3nt6V-CmtEX84qDd6O-yU4BWXfY-atxBrWr0WocoE3TsAHVmS3chTMasvb_Xj1TuaA0/s320/AvatarMovie.jpg" border="0" /><br />Ok, atunci, dacă tema nu e originală, poate că efectele speciale să îl facă mai cu moţ. Repet, fără să îl fi văzut în 3D şi fără să fiu o admiratoare a filmelor cu efecte speciale, mă tem că nici la acest capitol "Avatar" nu m-a convins (o opinie pur personală: "Stăpânul inelelor" mi s-a părut superior şi mult mai impactant ca efecte). 3D este deja găselniţă pentru a impresiona la un capitol în care s-a ajuns la capăt cu imaginaţia. Cred că în 3D ar putea părea oarecum spectaculos şi "BD în acţiune".<br /><br />Nu cunosc preferinţele politice ale lui James Cameron, dar impresia mea este că i-a ieşit o critică la adresa propriului guvern şi a politicii agresive a acestuia în lume. Unde se detectează în lume o resursă vitală şi aducătoare de bani, hop şi americanu' acolo. Cu armamentul sofisticat din dotare şi cu doza supremă de dispreţ faţă de alte culturi, cu atitudnea uniformizantă, păreau ei extratereştrii de care atât ne temem noi, pământenii, veniţi din cer să distrugă o civilizaţie, socotită de ei înapoiată, cum altfel?, pentru a instaura progresul.<br /><br />Populaţia din Pandora se poate uşor identifica cu orice altă naţiune agresată azi de armata americană, în numele luptei împotriva terorismului. Până când pe fronturile de luptă din Irak sau din Afganistan se vor clarifica lucrurile, James Cameron a anticipat finalul pe care îl merită agresorii, într-o scenă cu adevărat memorabilă a filmului, dincolo fiarele mitice de peisajele spectaculoase de pe Pandora: să fie înfrânţi, încolonaţi, urcaţi în propriile elicoptere şi trimişi frumuşel acasă.<br /><br /><br /><iframe allowfullscreen='allowfullscreen' webkitallowfullscreen='webkitallowfullscreen' mozallowfullscreen='mozallowfullscreen' width='320' height='266' src='https://www.blogger.com/video.g?token=AD6v5dzxegigthiUJM1RUvyNs0g_PpNKZZ5xsgMWNi0Wab5TqkHezsSLQ0nGgtfNfVA8fcGI7OKiMunhIqyy9PhqfQ' class='b-hbp-video b-uploaded' frameborder='0'></iframe>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-29790755663274929742010-01-04T15:20:00.000-08:002010-01-04T15:28:12.741-08:00Sărbători sinistreDeşi a trecut punctul culminant al sărbătorilor de iarnă, sper că un voi fi considerată întârziată dacă vă popun să citiţi mai jos un text de Gabriel Garcia Marquez despre oroarea în care se transformă de la an această perioadă a anului. Perfect de acord cu autorul asupra mercantilismului care a invadat vremea sărbătorilor (şi de care se pare că nu vom scăpa, pentru că tot mai multor oameni le place să practice sportul cumpărăturilor fără măsură) aş mai adăuga doar că acest text ar suferi modificări importante dacă l-am adapta puţin la realitatea românească şi la plăcerea compatrioţilor noştri de a-şi arăta muşchii şi veniturile cu acest prilej.<br /><br /><br /><p><img id="BLOGGER_PHOTO_ID_5423028972753980530" style="DISPLAY: block; MARGIN: 0px auto 10px; WIDTH: 199px; CURSOR: hand; HEIGHT: 320px; TEXT-ALIGN: center" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhZzbKWO1NGBz7zbadzJaRJHdKUZ4w7KOH0gw3wr1p3j18dFem2qW8KQPnhpffGoik2NseumVrkk5wRp-mbKvrxQBowQ27I0022xkQYdI8oWhkhvEhshTSeIfV_WLO6EuzEcpD1ut25Czk/s320/santa_crucificado.jpg" border="0" /><br /><em>“Deja nimeni nu îşi mai aduce aminte de Dumnezeu de Sărbători. Sunt atâtea bubuituri de artificii, atâtea ghirlande de foc şi culori, atâţia curcani nevinovaţi sacrificaţi şi atâtea gânduri chinuitoare despre bani, pentru a da mai bine decât ne permit resursele reale, încât te întrebi dacă îi mai rămâne cuiva timp pentru a-şi da seama că un asemenea haos se produce pentru a celebra naşterea unui copil născut acum 2.000 de ani într-un staul mizerabil, la mică distanţă de locul unde, cu câteva mii de ani înainte, s-a născut regele David. 954 de milioane de creştini cred că acest copil era Dumnezeu încarnat, dar mulţi îl celebrează ca şi cum, în realitate, nu ar crede acest lucru. În plus, îl aniversează multe milioane de oameni care nu au crezut niciodată, dar care o fac pentru că le place petrecerea, şi mulţi alţii care ar fi dispuşi să întoarcă lumea cu susul în jos pentru ca nimeni să nu mai creadă.<br />Ar fi interesant de cercetat câţi dintre ei cred din suflet şi că sărbătoarea Crăciunului de acum este abominabilă şi nu îndrăznesc să o recunoască din cauza unei prejudecăţi care deja nu mai este religioasă, ci socială. Dar cel mai grav este dezastrul cultural pe care aceste sărbători pervertite îl cauzează. Înainte, în reprezentări (…), copilul Isus era mai mare decât boul din staul, casele urcate pe coline erau mai mari decât Fecioara Maria şi nimeni nu se concentra pe anacronisme: peisajul scenei naşterii era completat cu un tren de jucărie, cu o raţă de pluş mai mare decât un leu sau cu un agent de circulaţie care dirija o turmă de miei într-un colţ de Ierusalim. Deasupra de tot se punea o stea din hârtie aurie cu un bec în mijloc şi o rază din mătase galbenă care trebuia să le indice magilor drumul salvării. Rezultatul era mai dregrabă urât, dar se asemăna cu noi şi cu siguranţă era mai frumos decât falsurile proaste ale tablourilor vameşului Rousseau.<br /><br />Mistificarea a început de când cu obiceiul cadourilor pe care nu le aduceau magii – aşa cum se crede în Spania – ci pruncul Isus. Noi, copiii, ne culcam mai deverme, pentru ca darurile să vină mai curând şi eram fericiţi ascultând minciunile poetice ale adulţilor. Totuşi, eu nu aveam mai mult de cinci ani când cineva a decis că era timpul să îmi spună adevărul. A fost o deziluzie nu doar pentru că eu credeam cu adevărat că pruncul Isus aducea cadourile, ci pentru că aş fi dorit să continui să cred asta. În plus, dintr-o logica pură de adult, m-am gândit atunci că şi celelalte mistere catolice erau inventate de către părinţi pentru a-i distra pe copii şi am rămas stupefiat. În acea zi, după cum spuneau învăţătorii iezuiţi din şcoala primară, am pierdut inocenţa, dar am descoperit şi că pe copii nu îi aduce barza, lucru în care aş mai vrea să mai cred pentru a mă gândi mai mult la amor decât la anticoncepţionale.<br />Toată această schimbare, în ultimii 30 de ani, prin intermediul unei operaţiuni comerciale de proporţii mondiale care este, concomitent, o devastatoare agresiune culturală.<br /><br />Pruncul Isus a fost detronat de Santa Claus al americanilor şi al englezilor, care este identic cu Papa Noel al francezilor pe care îl cunoaştem toţi prea bine. A venit cu tot tacâmul: cu sania trasă de un ren şi bradul încărcat de jucării, sub un fantastic viscol. În realitate, acest uzurpator cu nasul roşu de berar nu este altcineva decât bunul Sfânt Nicolae, un sfânt pe care eu îl iubesc mult pentru că este sfântul bunicului meu, colonel, dar care nu are nici o legătură cu Crăciunul şi şi mai puţină cu Noaptea Ajunului tropical din America Latină. </em></p><p><br /><em>După cum spune legenda nordică, Sfântul Nicolae i-a înviat pe câţiva şcolari pe care un urs îi sfâşiase în zăpadă şi pentru asta a fost proclamat patronul copiilor. Dar sărbătoarea lui se celebrează pe 6 decembrie şi nu pe 25. Legenda s-a instituţionalizat în provinciile germanice din Nord la sfârşitul secolului al XVIII-lea, alături de bradul cu jucării. Şi acum mai mult de o sută de ani a trecut în Marea britanie şi în Franţa. Apoi a ajuns în SUA, iar americanii au trimis-o în America de Sud cu toată cultura de contrabandă: zăpadă artificială, ornamente colorate, curcan umplut şi aceste cincisprezece zile de consumism festiv pe care puţini dintre noi îl evită. Una peste alta, poate cel mai sinistru lucru din aceste sărbători de consum este estetica mizerabilă pe carea au adus-o cu sine: cărţile poştale milostive, coroniţele de flori, clopoţeii de sticlă şi cântecele astea de retardaţi mintali care sunt colindele traduse din engleză. Şi alte stupizenii glorioase pentru care nici măcar nu merită să se fi inventat electicitatea.<br /><br />Toate acestea, în vâltoarea celei mai înspăimântătoare sărbători a anului. O noapte infernală în care copiii nu pot dormi în casa plină de beţivii care au greşit poarta în căutarea unui loc unde să urineze (…). Minciună, nu este o noapte de pace şi iubire, ci contrariul ei. Este ocazia solemnă a oamenilor care nu se iubesc, oportunitatea providenţială de a îndeplini compromisuri mereu amânate: vizita la verişoara văduvă de 15 ani, la bunica paralizată pe care nimeni nu are curajul să o scoată în lume. Este bucuria prin decret, afecţiunea din milă, timpul pentru a dărui pentru că ni se dăruiesc cadouri sau pentru ca să ni se dăruiască şi pentru a plânge în public fără a da explicaţii. Este momentul aşteptat ca invitaţii să bea tot ce a rămas de la Crăciunul anterior: crema de mentă, lichiorul de ciocolată, vinul. Nu e surprinzător ca petrecerea să se sfârşească cu “focuri de armă”. Nu e surprinzător nici ca puştii – văzând atâtea lucruri atroce – să creadă, într-adevăr, că pruncul Isus nu s-a născut la Bethlehem ci în Statele Unite”.</em></p>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-5560640034704022009-11-24T15:16:00.000-08:002009-11-25T05:28:52.603-08:00Redaţi-mi dreptul să nu mor de gripă porcină!Doi oameni au murit in România de aşa-zisa gripă porcină. Ştirile de la televizor încep cu tragica veste, după care, detaliile care urmează şi care, dintr-o minimă deontologie, trebuie să fie date (deşi parcă, în felul ăsta, mai scad din dramatism, nu?) ne aduc la cunoştinţă că oamenii respectivi sufereau de boli cardiace grave, erau diabetici sau obezi. Prin urmare, nici o secundă n-au stat bravii jurnalişti sa cujete o ţâră: "Mă, or fi murit ăştia de gripă porcină s-au i-au răpus suferinţele de-o viaţă, agravate?".<br /><br /><img style="TEXT-ALIGN: center; MARGIN: 0px auto 10px; WIDTH: 320px; DISPLAY: block; HEIGHT: 286px; CURSOR: hand" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5407811731676008370" border="0" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgol19P3o92mZpt1H8X4T8Ty8xAoihVqlM3s-LJODOJHPVcvSeg462LadUdPmIolsqZgEIxU0I1RqPgdRKjNo-hIyfZAp27bHA5-5RodBp7eOLJS4zCu0Rlk6LfseE5lR7H8v0ZgyZGxYE/s320/ff.JPG" />În fine, dată fiind situaţia alarmantă, îmi cer dreptul de a putea suferi de o viroză puternică, chiar de o gripă puternică, iar dacă, doamne fereşte, voi suferi de vreo boală incurabilă, ÎMI RECLAM DREPTUL să mor de boala aia, nu de gripă porcină! La câtă isterie s-a creat cu gripa H1N1, ăştia nu mai realizează dimensiunea penibilului pe care îl creează, demonstrează că nu gândesc nici cât un porc bolnav de gripă porcină când fac ştirile alea, din pricina obsesiei pentru audienţe. Mâine aştept următoarea ştire-bombă: "O a treia persoană a murit în România de gripă porcină. Victima avea 70 de ani şi suferea de leucemie în fază terminală" sau "Astăzi s-a înregistrat al patrulea caz mortal de gripă porcină. Nefericitul tocmai intrase frontal cu maşina într-un stâlp de pe margnea şoselei, având o viteză de 225 km/oră".<br /><br />În ţara asta nu se mai poate muri de leucemie, de cancer, de accidente de maşină, de gripă banală sau de ce-o mai fi, se moare numai de gripă porcină.<br /><br />Să mai zic că se moare în lumea asta de foame pe capete şi nimeni nu observă?Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-77403364219707072962009-11-24T14:56:00.000-08:002010-12-01T15:10:36.121-08:00Enervanta limbă de lemn corporatistăSunt agresată de limba de lemn a corporaţiilor. Nu o mai suport, îmi face greaţă atât ea cât şi cei care o folosesc până se rupe în coate. Ma deranjează că un popor (al nostru) care se ofensează atât de uşor când e vorba de însemnele sale naţionale, căruia orice critică ce i se aduce i se pare un atentat la identitatea naţională, e atât de neglijent şi de aservit când e vorba de limbaj. Toate popoarele au ştiut să limiteze invazia de americanisme specifice muncii cu calculatorul (era să scriu computer) sau lucrului într-o multinaţională, să traducă ce se putea, ce nu, nu (pentru că şi puritanismul gen Şcoala Ardeleană, în care se „latiniza” fără noimă orice cuvânt suspect de a nu avea amintita origine, mi se pare la fel de ridicol).<br /><br /><p><img id="BLOGGER_PHOTO_ID_5407808782480778002" style="DISPLAY: block; MARGIN: 0px auto 10px; WIDTH: 256px; CURSOR: hand; HEIGHT: 320px; TEXT-ALIGN: center" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhqGoefZ1_00cm0cRmXpKIjB-SzUk50fahmey0_TGk4TECt9I69moRbmmngIsVg0Twfv1f-71_xQIoXV62uOlM97hgx0r_MQ1jRjEHa8UIlGwqq9hpeE4ig9LzcHSr-E5cc-IdJ4Q-wbds/s320/tastatura.jpg" border="0" />Nimic mai adevărat că o limbă e vie şi cu cât e mai deschisă spre diverse infuenţe (vezi limba română, atât de îmbogăţită de toate etniile care au lăsat amprente neşterese şi binevenite în dicţionare) e mai bogată, mai expresivă, mai senzuală. Probabil că trăim acum ceea ce s-a mai întâmplat la începutul secolului XX când „ai noştri tineri” se întorceau de la Paris, exagerând cu franţuzismele, ca să pară mai deştepţi. În prezent, nu numai că importăm fără cel mai sumar filtru o serie de cuvinte străine, dar chiar râdem de ne prăpădim atunci când cineva alege să folosească versiunea românească a vreunui cuvânt englezesc.<br /><br />De pildă, nu e fain deloc să spui „internet fără fir”, deşi exact acest lucru înseamnă în engleză cuvântul „wireless”, pe care tinerii capitalişti îl folosesc cu mândrie. Fie vorba între noi, mie mi se pare mult mai de râs să spun „daunladeaza-mi, te rog, şi mie asta!” (habar nu am dacă am scris corect, accept critici). Şefa mea nu spune niciodată în şedinţele de sumar de la serviciu „ne-ar trebui un material de rezervă”, ci o dă întruna cu „ne trebuie un backup”. Mai nou, în drum spre muncă, în cartierul multinaţionalelor care se construieşte cu râvnă în Pipera, mă întâmpină un panou imens cu o reclamă la un nou restaurant gen împinge-tava, mai modern, ce-i drept, dar tot împinge-tava. Reclama redă agenda unui angajat din zonă în care apare scris: 11.30 Brainstorming, 12.00 Meeting... 13.00 Lunch... Nimic în limba română, fraţilor! Dacă la „brainstorming” mai am şi eu ceva dubii, considerând că se poate găsi un termen mai inspirat decât furtună de idei, mă scoate din sărite că „meeting” nu se traduce cu „întâlnire”, iar „lunch”, cu mioriticul „prânz”. Cât despre team-buildinguri, cred că jumate din cei care merg la ele nu ştiu exact ce înseamnă, etimologic vorbind, dar dă-i înainte, vine din America? E bun!<br /><br />E umilitor să nu ştii să foloseşti calculatorul atunci când interfaţa este în limba română, când în loc de „Tools”, care ai şti într-o secundă la ce foloseşte, îţi apare în faţa ochilor „Instrumente” şi te uiţi ca viţelul la poarta nouă. Iar asta este cea mai mică dintre încurcăturile în care te bagă un „word” în română. Funny, nu? Ăăăă, pardon, amuzant, nu?Pentru cei mai mulţi dintre noi, epoca comunistă a însemnat şi folosirea până la exasperare a unui limbaj limitat, a unor sintagme predefinite pe marginea cărora se construia un întreg discurs. Nici atunci nu s-a tradus „colhoz” sau „stahanovism”, dar de ce criticăm epoca aceea dacă acum înghiţim la fel de pe nemestecate limba de lemn a altui imperiu?</p>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com8tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-80681877307313792762009-11-15T13:50:00.000-08:002010-01-04T15:30:14.095-08:00Variaţiuni pe aceeaşi temă cu Matei VişniecÎntr-un interviu acordat acum câteva zile pentru cotidianul "Evenimentul zilei", dramaturgul Matei Vişniec vorbeşte despre România ultimilor 20 de ani şi despre evoluţia (a se traduce involuţia) ţării de la căderea comunismului si instaurarea regimului care se presupune că ar fi trebuit să aducă respect, democraţie, prosperitate. Nu voi face un rezumat al interviului cu distinsul (la propriu şi la figurat) dramaturg rădăuţean care trăieşte de 22 de ani în Franţa, pentru că vă voi lăsa un link unde îl puteţi citi în întregime.<br /><br />Două lucruri voiam doar să semnalez. Primul, concluzia pe care autorul o trage şi anume aceea că românii au ajuns la un grad de silă egal ca intensitate cu cel pe care îl resimţeau în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Într-un alt paragraf, întrebat dacă va vota pentru preşedinte, Matei Vişniec a răspuns afirmativ, însă nu fără a preciza că o face doar ca să nu îşi bată joc de ideea de democraţie, fiindcă atâta timp cât a trăit în România doar asta a visat, să intre şi România în "normalitatea" europeană a votului liber.<br /><br /><br /><img id="BLOGGER_PHOTO_ID_5404470040609693010" style="DISPLAY: block; MARGIN: 0px auto 10px; WIDTH: 213px; CURSOR: hand; HEIGHT: 320px; TEXT-ALIGN: center" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgmRcQ8y0TnE__YKlMy96JRBOd3a-IntDcS-ugG050kQAlkMch_aSVG1YsQFuryyFB-M0Ar9MrFDSvOolzOzYaRMgfMxVTxFz9BoSU5MvkfINXs-PtNxK51H-cs2JbDdesdsFok9xsExc0/s320/urna+de+vot.jpg" border="0" /><br /><br />Mă miră şi mă doare că un intelectual de ţinuta lui Matei Vişniec reduce conceptul de democraţie la un vot pe care îl dă o dată la patru ani într-un spectru politic atât de puţin ofertant, în care toate alternativele sunt variaţiuni pe aceeaşi temă. Democraţia a ajuns un termen de care se abuzează, reducându-se la un simpu gest de introducere a votului în urnă, fără să i se mai respecte sensul originar, acela de participare EFECTIVĂ a cetăţeanului la viaţa politică. Votul s-a convertit în expresia absolută a democraţiei şi a libertăţii cetăţeanului, în vreme ce acestuia i se fură adevăratele drepturi, acela de a avea un loc de muncă sigur, sănătate şi învăţământ gratuite, zi de lucru de opt ore şi, în consecinţă, timp liber mai mult, respect pentru pensionari. Cred că acestea rămân teme actuale, neieşite din uz (asta apropo de acuzaţiile care s-au adus pe acest blog cum că mişcarea de stânga pierde startul deoarece se ancorează în trecut).<br /><br /><br />În fine, cu siguranţă că domnul Vişniec va dormi liniştit după 22 noiembrie, iluzionându-se că şi-a exercitat dreptul pe care doar o „democraţie adevărată” i-l poate oferi. Şi poate că momentul de împăcare sufletească îi va furniza şi ideea pentru proiectul următoarei sale piese de teatru: „Democraţie reală cu şomer deziluzionat: M-am uitat în buzunarele mele şi n-am găsit nimic”.<br /><br />http://prezidentiale.evz.ro/emain/articolul/875497/Cantitatea-de-sila-este-egala-cu-cea-din-comunismMonicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-81955794695993938912009-10-17T15:16:00.000-07:002009-10-22T12:43:31.926-07:00Satul/The Village (sau cum să controlezi societatea)Regizorul M. Night Shyamalan poate fi suspectat că e deja previzibil în ceea ce priveşte finalurile sale... imprevizibile, răsturnările de situaţie, exerciţiul pe care ne obligă să îl facem, "silindu-ne" să acceptăm din mers o altă optică asupra poveştii pe care ne-o oferă (vezi „Indestructibilul” „Al şaselea simţ”). Totuşi, tentaţia de a a vedea ce surpziză ne rezervă de această dată e uriaşă.<br />Deşi are deja o vechime de cinci ani (între timp Shyamalan are în plan o continuare la „Indestructibilul”), abia de curând am văzut „Satul” („The Village”), cu William Hurt, Bryce Dallas Howard, Joaquin Phoenix, Adrien Brody sau Sigourney Weaver printre interpreţii principali.<br /><br /><br /><br /><p><img id="BLOGGER_PHOTO_ID_5393698489067729314" style="DISPLAY: block; MARGIN: 0px auto 10px; WIDTH: 187px; CURSOR: hand; HEIGHT: 249px; TEXT-ALIGN: center" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgA1tjNg2KzCYIZ0YYZ76fIWcBLyRxUrDCeGx2QOz9FCYPH76xbsFG864CI5QJdr8fkTbZM6pVbOh-b9r5bisC_ls0yeHKx7NSbYzmZAGJdHFvqJpOfLFFfPo6RdPwk9jiqqkqetvUcwNQ/s320/the-village.jpg" border="0" /><br />Povestea este a unei comunităţi din Pensylvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea care trăieşte izolată de restul lumii, în apropierea unei păduri. Fiinţe ciudate şi terifiante populează pădurea, dar un pact tacit face ca nici una dintre părţi să nu încalce teritoriul celeilalte. Astfel, pacea şi liniştea comunităţii sunt asigurate, deşi intuitiv se ştie că fragilul armistiţiu va fi rupt. Acest lucru se întâmplă când Lucius, un tânăr din comunitate, dornic să vadă ce e dincolo de pădure, doreşte să înfrunte creaturile. Înainte de a o face, este rănit grav de „nebunul satului”, gelos că Lucius i-a furat-o pe Ivy, fiinţa pe care o iubea. </p><br /><p>Ca să îl salveze, Ivy decide să plece ea după medicamente, dar pentru asta va trebui să străbată teritoriul „celor despre care nu se vorbea niciodată”. Este momentul în care „păstorul” comunităţii, chiar tatăl lui Ivy, îi relevă fiicei sale adevărul: nici vorbă de monştri, totul era o farsă bine orchestrată de către „sfatul bătrânilor” comunităţii care, cu ajutorul unor măşti şi al unor zgomote înfiorătoare produse în momente-cheie, perpetuau legenda vecinilor fioroşi şi însetaţi de sânge. Mai liniştită acum, Ivy pleacă la drum şi la finalul călătoriei prin pădure ajunge în... secolul XXI.<br />Nu e vorba de nici o călătorie în timp ci doar de revelaţia că Ivy şi ceilalţi consăteni trăiau izolaţi într-o comunitate a secolului XIX recreată de o mână de oameni care au decis să se retragă din civilizaţie după ce au trăit experienţe violente şi traumatizante. Revelaţia e doar a spectatorului deoarece Ivy nu o are, iar asta pentru că am „uitat” să vă spun că ea este oarbă şi nu îşi dă seama unde ajunge.<br /><br />În fine, cu scuzele de rigoare pentru că am povestit tot filmul, privându-i pe cei care nu l-au urmărit de plăcarea suspansului, am făcut-o pentru a-mi fi înţeleasă în cunoştinţă de cauză opinia despre tema filmului. Acesta, dincolo de a fi o pledoarie despre puterea iubirii, necesitatea de a ne înfrunta propriile spaime, dificultatea de a ne exprima sentimentele, alienarea, o critică remarcabilă la adresa societăţii. Orice comunitate, ca să fie ţinută sub control, supravegheată, astfel încât nimeni să nu poată să se aventureze „în pădure”, trebuie terorizată, trebuie să conştientizeze, cu puţin „ajutor” prezenţa unui inamic, a unui monstru, trebuie să i se inoculeze frica, spaima faţă de o catastrofă cu consecinţe apocaliptice, în cazul în care nu urmează calea cea dreaptă. Iar de astfel de monştri e plină istoria. Ca de exemplu infernul, gripa aviară, porcină, teroriştii... </p><iframe allowfullscreen='allowfullscreen' webkitallowfullscreen='webkitallowfullscreen' mozallowfullscreen='mozallowfullscreen' width='320' height='266' src='https://www.blogger.com/video.g?token=AD6v5dyUW309Q4ZQhk_y_VmmZF6Avf7XKgPu1pIo7RuDn4gltrpev7Fbxyq5krceQvVCBEYJPikvet6kaEbWAktlRw' class='b-hbp-video b-uploaded' frameborder='0'></iframe>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-9203334571446217862009-10-03T15:13:00.001-07:002009-10-03T16:24:33.284-07:00Pantoful ca armă politicăDiscursurile politcienilor veroşi nu mai păcălesc pe oricine. Sălile în care se ţin conferinţele de presă devin nişte câmpuri de bătălie în care aceştia sunt ţintele bombardamentelor ziariştilor. Încărcătura "ucigătoare"? Pantoful, care devine mai nou arma de luptă şi de protest în faţa bazaconiilor debitate de preşedinţi semi-idioţi sau de organisme financiare internaţionale care se percep eliberatoare ale popoarelor oprimate şi sărace şi care încă mai cred că noi nu ne prindem că discursurile lor mântuitoare ascund, de fapt, o lăcomie rapace.<br /><br />După George W.Bush, care s-a ferit la timp în decembrie 2008 de pantofii ziaristului irakian Muntazer al-Zaidi (arestat si eliberat, între timp, şi care i-a strigat fostului preşedinte al SUA: "Acesta este sărutul meu de adio, câine ce eşti"), joia trecută, un student turc l-a luat la ţintă pe preşedintele FMI, Dominique Strauss-Kahn, în timp ce acesta ţinea un discurs la o universitate din Istanbul. Tânărul care a avut curajul să strige: "FMI, afară din Turcia!" (numai in România organismul respectiv e privit ca soluţia salvatoare. Din fericire, evenimentele recente care implică intervenţa FMI in România au mai scos la iveală şi părerile alternative). Tânărul, care scria pentru un ziar de stânga şi era însoţit de membri ai partidului comunist turc, a fost scos afară de către forţele de ordine, însă protestul a continuat în faţa Universităţii.<br /><br />Ambele incidente s-au petrecut în state islamice, acolo unde un astfel de gest îl dezonorează profund pe cel care i-a căzut victimă. Mă îndoiesc însă că Bush sau musiu Dominique Strauss-Kahn au lăsat capul în pământ, fiind persoane prea putin onorabile.<br /><br />Oricum, eu cred că mai e puţin până când, printre noile măsuri de securitate la conferinţele de presă ale marilor demnitari va apărea şi obligativitatea ca presarii să se descalţe la uşă. Ca la intrarea în moschee.<br /><br />Iată "incidentele":<br /><br /><iframe allowfullscreen='allowfullscreen' webkitallowfullscreen='webkitallowfullscreen' mozallowfullscreen='mozallowfullscreen' width='320' height='266' src='https://www.blogger.com/video.g?token=AD6v5dzOuwWrK0wyJZq5XhvWntEAYrQnZeNkb-AKRyBIew1MTCv8wjA6SDIpsO_dyx11pxkR3iL6IouqTo9bHRIuWQ' class='b-hbp-video b-uploaded' frameborder='0'></iframe><br /><br /><br /><iframe allowfullscreen='allowfullscreen' webkitallowfullscreen='webkitallowfullscreen' mozallowfullscreen='mozallowfullscreen' width='320' height='266' src='https://www.blogger.com/video.g?token=AD6v5dzank_CrXx519wRCaKuf04HCOnOP5hGWhfFSCevufMI0IhknrNq6vYuPESf72PVYCRRWBi0GfZJLFYcFlO1Fw' class='b-hbp-video b-uploaded' frameborder='0'></iframe>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-36832176939758542192009-09-19T13:51:00.000-07:002009-11-23T13:32:54.933-08:00Benedetti, celebru în lume, necunoscut în RomâniaPoetul şi scriitorul uruguayan Mario Benedetti este foarte puţin cunoscut în România (totuşi, a ajuns şi prin ţara noastră în 1964, fiind invitat la întâlnirea internaţională a scriitorilor de la Bucureşti). A decedat anul acesta în luna mai, înainte ca parte din opera sa să fie tradusă şi în română. Mare păcat, dar încă nu e târziu, deşi convingerile de stânga ale autorului s-ar putea să nu constituie argumente care să anime editurile să o facă. Totuşi, poate vom avea vreodată ocazia să citim şi în română poeziile sale încântătoare. Sau măcar „La tregua” („Armistiţiul”), romanul scris în 1960, care a înregistrat cel mai mare succes la public şi care a reprezentat pretextul acestei postări.<br /><br /><br /><img id="BLOGGER_PHOTO_ID_5383285577127992962" style="DISPLAY: block; MARGIN: 0px auto 10px; WIDTH: 194px; CURSOR: hand; HEIGHT: 265px; TEXT-ALIGN: center" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgynoFF1r29pUdWL8MnssqvzP47uZBfyn5Vq7UzYKIydbjqpt4hWpsKL-WIRukX6Rx9s8acQILXnHyqgsDuU6MklRb18NEeDYM_kbI-817aGBQlPmhNf7GDZEDLbAXrRPk5aj9SNqn_2tk/s320/Benedetti_1.jpg" border="0" /><br />În carte, Mario Benedetti face, prin intermediul personajului său, o descriere şi o critică, totodată, a clasei birocratice uruguaiyene, frustrată, lipsită de perspectivă şi anihilată mental. De altfel, autorul spunea odată că „Uruguay este singurul birou din lume care a obţinut statutul de Republică”, aluzie la faptul că Uruguay era o ţară de funcţionari şi de pensionari tineri (eroul din „La Tregua se pensionează la 50 de ani). Subiectul l-a preocupat pe Benedetti, care mai apoi a publicat volumul de poezii „Poemas de la oficina” („Poezii despre birou”).<br /><br />Revenind la „Armistiţiu”, Mario Santome este un funcţionar care aşteaptă să se pensioneze. Rutinat de un serviciu plictisitor, duce şi o viaţă personală precară. Văduv de peste 20 de ani, are trei copii de care nu e foarte apropiat şi care văd în el modelul asfixiant a ceea ce ar putea deveni ei în viitor. E genul de bărbat care crede că viaţa e formată din momente de fericire, fericirea absolută şi mai ales constantă fiind o himeră. În toiul acestui deşert profesional, personal si sentimental, Mario se îndrăgosteşte de Laura, o tânără de 24 de ani, nou-angajată la biroul său. Cu ea, bucuria, pofta de viaţă, pasiunea revin, cu ea trăieşte, între două etape „războinice” ale vieţii, momentul de „armistiţiu” la care face trimitere titlul cărţii, însă, ca toate armistiţiile, acesta are un final, dramatic pentru personaj. Prima ecranizare a cărţii, după părerea mea inferioară romanului, s-a făcut în 1974 şi a fost nominalizată la Oscar pentru cel mai bun film străin. La vremea aceea, autorul chiar a criticat pelicula, reproşându-i faptul că a omis aluziile politice făcute de el în volum.<br /><br />În poezie, Benedetti are versuri calde, sincere, care vorbesc despre dragoste, revoltă şi rezistenţă concomitent. Mie mi-a plăcut la Benedetti că niciodată nu a separat conceptul de iubire de cel de luptă sau de libertate. Cele trei sunt indivizibile. „Te quiero” („Te iubesc”) e imnul iubirii în forma ei cea mai sinceră, o sinceritate dureroasă poate, în care perechea adevărată e cea care trece dincolo de absurdităţile amoroase ale unui cuplu obişnuit şi dăinuie prin virtuţi precum prietenia, complicitatea, libertatea.<br /><br />Mario Benedetti a fost o voce protestatară care a luptat în maniera sa împotriva inechităţii. Pe 27 iunie 1973, în Uruguay evenimentele politice s-au precipitat şi, pe 27 iunie, preşedintele Juan María Bordaberry, succesor al lui Pacheco Areco, a dizolvat parlamentul, a interzis partidele politice şi sindicatele, instaurând un regim civico-militar. La puţin timp după aceste schimbări, Mario Benedetti a fost nevoit să plece în Argentina, primul popas al exilului său. Au urmat Peru şi apoi Cuba, despre a cărei revoluţie din 1959 a spus: „a fost o zguduitură care a transformat în verosimil ceea ce până atunci părea de domeniul fantasticului”.<br /><br />Transcriu mai jos poezia „Te iubesc” cu o traducere de profan, dar şi de admiratoare a lui Benedetti.<br /><br /><br />Te quiero<br /><br />Tus manos son mi caricia,<br />mis acordes cotidianos;<br />te quiero porque tus manos<br />trabajan por la justicia.<br /><br />Si te quiero es porque sos<br />mi amor, mi cómplice, y todo.<br />Y en la calle codo a codo<br />somos mucho más que dos.<br /><br />Tus ojos son mi conjuro<br />contra la mala jornada;<br />te quiero por tu mirada<br />que mira y siembra futuro.<br /><br />Tu boca que es tuya y mía,<br />Tu boca no se equivoca;<br />te quiero por que tu boca<br />sabe gritar rebeldía.<br /><br />Si te quiero es porque sos<br />mi amor mi cómplice y todo.<br />Y en la calle codo a codo<br />somos mucho más que dos.<br /><br />Y por tu rostro sincero.<br />Y tu paso vagabundo.<br />Y tu llanto por el mundo.<br />Porque sos pueblo te quiero.<br /><br />Y porque amor no es aurora,<br />ni cándida moraleja,<br />y porque somos pareja<br />que sabe que no está sola.<br /><br />Te quiero en mi paraíso;<br />es decir, que en mi país<br />la gente vive feliz<br />aunque no tenga permiso.<br /><br />Si te quiero es por que sos<br />mi amor, mi cómplice y todo.<br />Y en la calle codo a codo<br />somos mucho más que dos.<br /><br />...........................................................<br /><br />Te iubesc<br /><br />Mâinile tale sunt mângâierea mea,<br />acordurile mele cotidiene,<br />te iubesc pentru că mâinile tale<br />trudesc pentru dreptate.<br /><br />Dacă te iubesc e pentru că eşti<br />iubirea mea, complicea mea, totul,<br />Şi pe stradă cot la cot<br />Suntem mai mult decat doi.<br /><br />Ochii tăi sunt descântec<br />împotriva zilei rele<br />Te iubesc pentru privirea-ţi<br />Ce se uită şi seamănă viitor.<br /><br />Gura ta, a ta şi a mea deopotrivă,<br />gura ta nu se înşală;<br />te iubesc fiindcă gura ta<br />ştie să strige răzvrătire.<br /><br />Dacă te iubesc e pentru că eşti<br />iubirea mea, complicea mea, totul,<br />Şi pe stradă cot la cot<br />Suntem mai mult decat doi.<br /><br />Şi pentru chipul tău sincer<br />şi pasul tău hoinar<br />şi plânsul tău pentru lume<br />pentru că însemni popor, te iubesc.<br /><br />Şi pentru că iubirea nu înseamnă auroră,<br />nici candidă morală,<br />şi pentru că suntem o pereche<br />Ce ştie că nu e singură.<br /><br />Te iubesc în paradisul meu;<br />adică, în ţara mea<br />oamenii trăiesc fericiţi<br />deşi nu au permis.<br /><br />Dacă te iubesc e pentru că eşti<br />iubirea mea, complicea mea, totul,<br />Şi pe stradă cot la cot<br />Suntem mai mult decat doi.Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-54851733472035547152009-09-07T14:16:00.000-07:002009-09-08T01:44:12.817-07:00Universal Channel ne face urâţi şi mediocriUniversal Channel e un canal tv pe care comutam destul de frecvent în ultima vreme, datorită unor seriale şi filme mai răsărite pe care le difuzează. În weekend-ul trecut m-a şocat un promo pe care l-am vizionat de mai multe ori, trăgând nădejde că poate nu am auzit bine. El zice ceva de genul: “Starurile nu sunt ca mine sau ca tine. Ele sunt frumoase, talentate…” şi continuă cu alte chestii cărora le acordam deja mai puţină importanţă, atâta vreme cât vocea de la tv tocmai îmi transmitea un mesaj: “eşti urâtă şi mediocră”.<br /><br />Staţi, că nu doar eu, încă vreo câteva mii care poate priveau la acea oră spotul de promovare al postului (palidă consolare că domnul care punea voce s-a trecut şi pe el în categoría nefericiţilor urâţi şi proşti). Oi fi urâtă şi mediocră, dar, ca să fiu şi rea, spun că vocea de la tv a omis să completeze despre staruri: “Ele un sunt ca mine sau ca tine. Ele sunt depresive, anorexice, siliconate, dependente de diverse substanţe, frustrate, etc.”. Publicitatea e uzina unde se fabrică iluzii, false necesităţi. Fetiţe gen Barbie se înfometează trăind cu speranţa că sacrificiul nu le va fi în van şi că într-o zi vor fi remarcate de vreun producător ce ia masa în restaurantul unde ele le servesc cafeaua. Cultura Hollywood-ului mutilează, creează criterii neadevărate, standarde mincinoase.Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-5654126640727686852009-09-07T13:05:00.000-07:002009-09-07T13:26:53.955-07:00Asta nu mai e de mult România noastrăE măret ce doreşte Alexandra Svet în deja celebrul ei manifest “Asta nu e România noastră”, adică o Românie performantă, eliberată de o clasă politică abjectă, coruptă, imorală care o gâtuie. Totuşi, ceva m-a deranjat în discursul său. Musteşte de termeni “multinaţionali" (business, task, dead-line, traininguri, team-buildinguri, power pointuri, etc.), adică limba de lemn a capitalismului care, din câte ştiu, şi-a băgat mult coada în treburile interne şi se face vinovat destul de mult pentru situaţia prezentă a României. Inclusiv cuvântul lider este scris în varianta sa engleză, preferată de managerii de top: leader.<br /><br />A scăpa de lepădăturile care ne guvernează nu înseamnă să acceptăm orbeşte o traiectorie occidentală care generează discrepanţe sociale enorme. Ar fi o eroare. Lumea nu e compusă numai din tineri deştepti, dinamici, capabili, “experţi în domeniul lor”, “creiere vânate de toate companiile multinaţionale, oameni care gestionează bugete de miliarde”, “care ştiu să negocieze într-un mediu internaţional, într-o piaţă globală”, ci mai ales din oameni simpli, cu mai puţină educaţie, poate mai puţin dinamici, dar care au şi ei aceleaşi drepturi precum noi cei ce ne-am tocit coatele pe băncile şcolilor. Mă tem că Alexandra se rezumă la a elogia o elită, fie ea de tineri capabili, însă toţi manageri, directori de bănci, patroni, scoţându-i din schemă pe cei mulţi. E de înteles, pe de o parte, e femeie de afaceri.<br /><br /><br /><p><img id="BLOGGER_PHOTO_ID_5378822101656075090" style="DISPLAY: block; MARGIN: 0px auto 10px; WIDTH: 300px; CURSOR: hand; HEIGHT: 300px; TEXT-ALIGN: center" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEguamj8N0FXCWkfhn9zUS8CM5QEt1wEAK_d0BeKHy5LuPkDe2o9PyfXC99yfG9Kp69dttIDZLNdcexTSehjXNrxGHieuZlLeXxliotr982jkQrstATXFVhrFOhF-UN_InUHqQpbR_Ka2hw/s320/evaziune.jpg" border="0" /><br />Nu e vorba, o sustin în iniţiativa ei de a-i scoate pe români din starea de indiferenţă cruntă faţă de propriile lor interese (din cauza statutului de spectatori pe care îl au românii, împart vina cu clasa politică), dar a crede că „centrele politice şi financiare” abia aşteaptă să recepteze România ca pe un interlocutor nou” e o afirmaţie care mi-ar provoca o criză de râs dacă nu aş considera-o dramatică. România nu mai e de mult a noastră. Asta pentru că hoţii sunt şi de-ai noştri, dar şi de-ai lor, adică exact acei manageri ce gândesc global (după cum spune Alexandra), întâmpinaţi, timp de 20 de ani, nu cu pâine şi sare, ci cu contractele deja pregătite pentru a intra în posesia ţării şi pentru a o sărăci deliberat.<br /><br />Mai degrabă aş fi de acord cu un punct de vedere postat de un cititor al manifestului. Iată comentariul lui Ion:<br /><br />"Nu Alexandra, sub nici o formă nu vrem să schimbăm stăpânirea analfabeţilor de care pomeneşti cu a şefilor din multinaţionale, e ca şi cum ai schimba o armată cotropitoare cu alta. Căci multinaţionala nu are alt Dumnezeu decât banul, iar slăbiciunea guvernelor duce la întărirea transnaţionalei. Noi avem nevoie de alt sistem social, clădit pe om, nu pe ban, care să aducă mai multă bunăstare socială, nu materială (…). Doar când românul va conştientiza necesitatea coeziunii sociale vom reuşi ceva. Dar asta nu se va întâmpla în acest secol. Manipularea şi pervertirea conştiintelor sunt apanajul mediei corporatiste". </p><p><br />http://gandeste.org/general/treziti-va-asta-nu-e-romania-noastra/4139/comment-page-1/</p>Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-66974496458427925872009-07-31T03:33:00.000-07:002009-07-31T03:35:46.368-07:00Umilă scrisoare către Mircea CărtărescuBuna ziua domnule Cărtărescu,<br /><br />Mi-a ataras atenţia o parte a unei fraze din articolul dumneavoastră "Toţi aligatorii să poftească la urne", publicat în "Evenimentul zilei". Vă referiţi acolo la intelectualii care, pentru a fi la modă, se declară marxisti sau maoişti, "fără să se gândească la memoria milioanelor de oameni ale căror vieţi au fost distruse de comunism". <br /><br />Dar ce ne facem cu milioanele de copii africani, de exemplu, ale căror vieţi au fost distruse de data aceasta de măreţul şi izbăvitorul capitalism care îşi testează pe ei medicamentele, vaccinurile, armele? Uciderea în masă nu se face doar în beciuri cu lumina în ochi. Există metode mult mai subtile folosite cu succes de sisteme politice spre care privim ca la Dumnezeu.<br /><br />Pot fi de acord cu multe dintre afirmatiile dumneavoastra referitoare la comunism, l-am trăit si eu vreo 14 ani şi îmi amintesc perfect anii de foame şi de umilinţe la coadă la pâine (mi-am petrecut vacanţe întregi cu urechile ciulite pentru a auzi când ajunge maşina de pâine la alimentara, să pot alerga, pentru că eram mai slăbuţă şi mai fâşneaţă şi ajungeam printre primii acolo). Am citit si despre anii de teroare de la începutul comunismului în România, dar mai ştiu şi că părintii mei au trăit nişte ani '70 destul de decenţi, că tatăl meu a putut să refuze să colaboreze cu Securitatea, fără să mai fie şicanat după refuz. Iar eu am şi multe amintiri frumoase din copilăria mea comunistă, cu concedii petrecute împreuna cu familia mea numeroasă (cinci persoane). Insist asupra cuvântului numeroasă deoarece, azi, o familie compusă din cinci membri nu-şi permite să mai meargă împreună nici la<br />ştrandul din oraş. Halal libertate, nemaipunând la socoteală sclavia modernă în care eşti înlănţuit pe viaţă dacă ai vreun credit la bancă.<br /><br />Dincolo de toate astea, ce ma nelinişteşte este că, respingând cu atâta ură comunismul, România rămâne amputată politic de o stângă adevărată pe care o identifică mereu cu absurdităţile regimului pe care l-am trăit. E inadmisibil să nu poti opta la alegeri decât pentru candidaţi de dreapta, pentru că PSD, scuzaţi-mă, numai partid de stânga nu mi se pare.<br /><br />Cu respect,<br /><br />Monica D.Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8099057454462132968.post-25128552047412780412009-07-22T02:29:00.000-07:002009-07-22T02:37:26.375-07:00În aşteptarea sarmalei gigant"Gazeta lu' Piedone", oficiosul celui care încă mai crede că e cel mai popular dintre primarii României, anunţă pe prima sa pagină: "Cel mai mare aqua parc va fi în sectorul patru". Pe când laude de genul "Cele mai multe străzi asfaltate în sectorul patru" sau "Cea mai eficientă reţea de canalizare în sectorul patru". Adevărul e că locuitorii sectorului lui Piedone duc lipsă de apă, dar nu în piscine, ci la robinete. Cât despre aqua parc, cred că, pentru moment, ar ajunge o igienizare făcută cu simţ de răspundere la ştrandurile existente. Din păcate, primarii ieşiţi la ultimele alegeri sunt concurenţi într-o cursă absurdă şi ridicolă a excentricităţilor (vezi cârnatul de cartea recordurilor al lui Oprescu sau adunarea de moşi Crăciuni a cunoscutului chirurg). Toţi sunt în goana după tichia de mărgăritar cu care să îşi acopere chelia şi e doar o chestiune de timp până când ne vom înfrupa cu toţii din sarmaua gigant a vreunui record la care se lucrează din greu în birourile administraţiei locale a sărmanului Bucureşti.<br /><br /><br /><img id="BLOGGER_PHOTO_ID_5361215405125603794" style="DISPLAY: block; MARGIN: 0px auto 10px; WIDTH: 245px; CURSOR: hand; HEIGHT: 227px; TEXT-ALIGN: center" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgNv0wwpU5VydDslbm6ZD9Pfa8IpPpwh5IJj-dcAiwnILISHPLImq0k77q8ieN8tZDRztIU3h85A8MKJAPWY-8Es53qusVlbJYFUAM440a_AvXxkKAyhwkI5cUyDZWseQ3IEpMrzgRy6F4/s320/news_img_136969_105450.jpg" border="0" />Monicahttp://www.blogger.com/profile/02963965317537626115noreply@blogger.com0