Plânsul de milă, sport național

Într-o privință are dreptate primul-ministru ăsta nou. Suntem o nație de plângăcioși de propria milă. Românul, daca știe că e unul afară care mătură zapada și pentru el, stă linistit cu burta-n sus la televizor și nu-l doare nici în bască. Asta e valabil în absolut toate situatiile (vezi inundațiile, unde vedeam tot felul de localnici, sinistrați de altfel, care nu s-ar fi atins de lopeți nici să-i fi picat cu ceară. În schimb, vărsau lacrimi amare pe unde vedeau o cameră TV. Situația e, intr-adevar, dificilă și e mai ușor să dai vina pe INMH decât pe propria incompetență (de data asta a Ancăi Boagiu), dar eu nu am vazut vreun pic de avânt muncitoresc la nimeni. Numai indivizi cu mâinile-n buzunare, cocotați pe nămeți. În schimb, la plânsul de milă și la invocat pomana, nu ne întrece nimeni. Iar posturile de știri sunt din ce în ce mai patetice cu muzica aia de prohod pe care o pun pe fundalul fiecărui reportaj despre vreo calamitate. Văd regulat reportaje la jurnalele țărilor europene, dar o asemenea imbecilitate jurnalistică numai la noi are succes. Să mai stoarcem câteva lacrimi, că așa crește ratingul și dă năvală publicitatea. Indecent!

Un franc, 14 pesetas

Titlul filmului reprezintă paritatea dintre peseta spaniolă și francul elvețian prin anii '60, iar metaforic, diferenţa de civilizație dintre cele două țări în acea perioadă. Pe atunci, Spania semăna mult cu România de azi, fiind un loc unde nu se găsea de lucru, escrocii imobiliari mișunau în voie într-un stat care avea alte griji mai mari decât propriii cetățeni, iar mulți visau să emigreze în speranța unui trai mai bun. Eroii sunt madrilenii Martin (Carlos Iglesias, protagonist, regizor și scenarist) și Carlos (Javier Gutiérrez), doi bărbați simpli, cu puțină educație, care se hotărăsc să plece la muncă în Elveția, după ce soția lui Martin plătise avansul pentru o casă în care visau să se mute din subsolul insalubru în care trăiau.

Pe drumul spre Elveția și în zilele de acomodare, eroii sunt protagoniștii unor scene de umor fabuloase, iar dacă n-ar vorbi spaniolă, aș paria că sunt români: aruncă hârtia de la sandviș pe jos, înghit în sec la micul dejun, doar ca să nu fie nevoiți să plătească croasantul și cafeaua, iar când li se spune că e gratis nu le ajunge o gură ca să înfulece. Văd pentru prima oară în viață hârtie igienică. Se prind ei la ce folosește și nedumeriți se întreabă în cazul ăsta la ce-or folosi elvețienii ziarele?

După șase ani de muncă, Martin decide să se întoarcă acasă împreună cu copilul și nevasta, într-un Madrid sumbru în care nu-și mai găsesc rostul, în timp ce Carlos se stabilește definitiv în Elveția. Cum spuneam, o poveste ruptă parcă din destinul orcărui român plecat în Occident la muncă și care nu mai știe cărei țări îi aparține: celei în care s-a născut sau celei care i-a redat o parte din demnitate.
Filmul ar putea fi o lecție pentru acei spanioli care au uitat că nu demult au fost și ei europeni second-hand, dar mai ales o avertizare pentru români. Dacă vreodată vom ajunge o țară în stare să primească emigranți veniți în căutarea unui trai mai bun, bine ar fi să ne purtăm frumos cu ei, fiindcă nu cu mult înainte mulți dintre noi se mai întrebau încă la ce folosește hârtia igienică.

Lecţia de ipocrizie de la Realitatea TV

Corina Drăgotescu era preferata mea. O consider o ziaristă incisivă şi decentă. Când îi face cu ou şi cu oţet pe politicieni, nu iese din matca bunului simţ. Biciuieşte cu vorba toate păcatele şi păcătoşii unei clase politice degenerate şi mi-a rămas în minte discursul ei spontan dintr-o seară de pe Realitatea când s-a transformat practic în vocea oamenilor din public sătui să mai aştepte un bine mereu intangibil.

Şi totuşi, a căzut de pe piedestal tot într-o seară, acompaniată în cădere de colegul Cătălin Striblea de la „Ultima oră". Fiindcă nu este posibil să abordezi o temă despre baizadele şi abuzurile lor în diverse colţuri ale ţării şi să nu te legi de beizadelele propriilor tăi invitaţi. Cum să îl întrebi pe Silviu Prigoană ce crede despre băiatul primarului din Deta sau din vreo altă localitate portocalie, care a snopit în bătaie nişte concetăţeni, şi să nu ai curajul să îl iei la întrebări despre propria odraslă, tot o beizadea, fie ea cu studii în SUA. Mă interesează mai puţin eventualele justificări ale lui Prigoană privind ascensiunea fulminantă şi „pe bune” în politică a fiului său căruia abia i-a mijit mustaţa sau scuzele sale privind prosperitatea aceluiaşi fiu care conduce bolizi Lamborghini poluanţi şi zgomotoşi.

Nu mă interesează nici măcar că Prigoană, gălăgios, ca de obicei, vedea paiul din ochiul altora (recte scandalurile provocate de copiii-problemă ai acoliţilor pedelişti) şi nu vedea bârna din ochiul său, sub forma avioanelor dăruite lui Honorius, ca să poată drăguţul de el să se plimbe prin spaţii aeriene străine în voie. Ce mă doare e faptul că Prigoană nici măcar n-a fost pus în postura de a se justifica, că ziariştii noştri, într-un revoltător exerciţiu de ipocrizie, îşi scoteau colţii cu nişte primari care nu se puteau apăra, iar cu potentaţii din studio erau mieluşei. Am aşteptat în zadar să fie luat în „şuturi” regele gunoiului, dar nu s-a întâmplat nimic. Drăgotescu şi Striblea au purtat mănuşi albe impecabile în dialogul cu Prigoană. E trist că ziariştii în care ne punem speranţa pierd mereu startul şi rămân la nivelul criticii sterile.

În aşteptarea lui euro

În Puerta del Sol, locul unde continuă manifestaţiile madrilenilor împotriva impotenţei propriului guvern, incapabil să scoată Spania din criza profundă pe care o trăieşte, mi-a atras atenţia un afiş edificator despre ce înseamnă trecerea la moneda euro. Sper să se uite la el cât mai multe persoane partizane ale introducerii monedei unice pentru a-şi face o idee despre drama care ne aşteaptă.
În a doua fotografie, traducerea celor două coloane:

Manifestul care a scos ziua de 1 Mai din mirosul de mici

Nu fac decât să public şi să sper că va fi văzută de cât mai multă lume, poza manifestului care a circulat prin Bucureştiul aflat la coadă la cârnaţi sau la pădure încingând grătare de 1 Mai.

Jocuri stranii de Michael Haneke

În timp ce urmăream filmul "Funny Games", versiunea din 2007, (tradus la noi "Jocuri stranii") al nihilistului Michael Haneke ("Cache", "La pianiste", "The White Ribbon"), mi-am dat seama cât de dependentă am ajuns de finalurile fericite şi idioate tip Hollywood. Dacă filmul nu oferă premise pentru un final senin, suport cu greu consecinţele unuia nedorit.

În acest film despre violenţă şi despre cum e reflectată în media, este vorba despre o familie sechestrată în propria casă de vacanţă de doi criminali în serie care se poartă cu mănuşi, şi la propriu, şi la figurat cu victimele lor. Paul (Michael Pitt) şi Peter (Brady Corbet) se insinuează în casa lui Ann (Naomi Watts) şi George (Tim Roth) sub un pretext casnic şi perfect plauzibil între vecini. De aici începe tragedia care evoluează, aducându-l pe telespectator (sau cel puţin pe mine) la paroxism. De ce senzaţia asta? Pentru că, obişnuită cu finaluri fericite, aşteptam momentul în care victimele se vor răzbuna crunt, în care se produce o breşă în planul perfect al criminalilor, iar de ea va profita biata familie. La un moment dat, chiar părea să se întâmple aşa, fiindcă băieţelul scapă şi ajunge în casa vecinilor, doar pentru a-i găsi şi pe aceştia ucişi de acelaşi cuplu de psihopaţi politicoşi.

Parcă intuind că spectatorul are nevoie de o supapă prin care să elibereze tensiunea, regizorul apelează la un truc şi oferă o alternativă: în culmea umilinţei şi a torturii, Ann pune mâna pe puşcă şi îi zboară creierii unui dintre nemernici. Acesta e proiectat pe un perete, iar sângele ţâşneşte peste tot. Asta ar vrea să vadă telespectatorul, asta l-ar răcori, însă filmul se derulează înapoi şi revenim de unde am plecat. Altfel spus, "asta v-ar plăcea vouă să se întâmple, dar în realitate lucrurile stau mai rău". Şi cam aşa e. Puţine situaţii precum cea din film se termină cu bine în realitate, să fim realişti! Aşa cum este şi regizorul.

M-a surprins şi inovaţia interactivităţii filmului: din când în când, asasinul priveşte în cameră, invitând spectatorii să fie complici la jocul şi la deciziile sale. Văzând asta, reapare suspiciunea că toată drama e doar un experiment sau o punere în scenă şi că o să auzim în curând un "cut" izbăvitor. Vă las să descoperiţi dacă e aşa sau nu.
Până una alta, merg să caut filmul cu acelaşi nume şi regizat tot de Michael Haneke din 1997, de data aceasta cu distribuţie austriacă. Adică originalul după care s-a făcut remake-ul de mai sus.

Funny Games Trailer. Watch more top selected videos about: Naomi Watts, Tim Roth

Pentru un 8 Martie fără Şfefan Bănică Jr.

Azi sărbătorim ziua de 8 Martie, ziua Internaţională a femeii. Totul a început în anul 1910, când la Copenhaga, s-a decis declararea zilei de 8 martie zi internaţională a femeii muncitoare, iar in 1977, ONU recunoscut oficial 8 Martie drept ziua internaţională a femeii (asta pentru a-i linişti pe cei care nu puteau trăi la gândul că e o sărbătoare comunistă). Momentul din anul 1910 a fost precedat de unul tragic, petrecut într-o fabrică din Statele Unite. Atunci, în urma unui incendiu izbucnit într-una dintre secţii, mai multe femei au murit, iar colegele lor s-au strâns într-un protest spontan cerând condiţii decente de muncă. 8 Martie se sărbătoreşte în aproape toate ţările lumii, iar în foarte multe dintre aceste ţări, semnificaţia iniţială, aceea de luptă a femeilor pentru stoparea discriminării sexuale şi egalitate în drepturi cu bărbaţii nu a fost uitată.

La noi, nu numai că 8 Martie nu se celebrează în stradă, prin reclamarea unor drepturi, a egalităţii de şanse, a condiţiilor mai bune de muncă, de aducere pe lume a copiilor sau a creşterii şi educaţiei acestora. Pe plaiurile străbune, expresia maximă a emancipării femeii înseamnă, la alegere, o agapă cu fetele, că doar o dată pe an e ziua femeii, ce naiba!, o şedinţă de relaxare şi înfrumuseţare la un spa, un dezmăţ la un spectacol "Flamingo Boys", cu musculoşi năclăiţi de ulei, sau un bilet la încă un concert siropos dat de Ştefan Bănică Jr. Ori cel puţin aşa văd eu de ani de zile reflectată ziua de 8 Martie în media românească.

Emanciparea româncelor este departe de a însemna ceea ce înseamnă prin alte părţi (înţelegând prin "alte părţi" şi ţări cu vastă tradiţie capitalistă). Femeile noastre îşi asumă cu multă naturaleţe statutul de inferioritate la serviciu şi în familie. Ba chiar profită de el, fiindcă egalitatea deplină nu le-ar aduce numai beneficii. Egalitatea deplină în drepturi ar însemna, pe lângă cucerirea aceloraşi avantaje pe care le au bărbaţii, renunţarea la altele, conferite de stautul de femeie mai mult sau mai puţin supusă: cedarea locului în autobuz, pretenţia de a fi salutată de un bărbat, pretenţia de a primi flori sau cadouri scumpe, aşa cum stă scris în discutabilul şi uneori desuetul cod al bunelor maniere.