Asta nu mai e de mult România noastră

E măret ce doreşte Alexandra Svet în deja celebrul ei manifest “Asta nu e România noastră”, adică o Românie performantă, eliberată de o clasă politică abjectă, coruptă, imorală care o gâtuie. Totuşi, ceva m-a deranjat în discursul său. Musteşte de termeni “multinaţionali" (business, task, dead-line, traininguri, team-buildinguri, power pointuri, etc.), adică limba de lemn a capitalismului care, din câte ştiu, şi-a băgat mult coada în treburile interne şi se face vinovat destul de mult pentru situaţia prezentă a României. Inclusiv cuvântul lider este scris în varianta sa engleză, preferată de managerii de top: leader.

A scăpa de lepădăturile care ne guvernează nu înseamnă să acceptăm orbeşte o traiectorie occidentală care generează discrepanţe sociale enorme. Ar fi o eroare. Lumea nu e compusă numai din tineri deştepti, dinamici, capabili, “experţi în domeniul lor”, “creiere vânate de toate companiile multinaţionale, oameni care gestionează bugete de miliarde”, “care ştiu să negocieze într-un mediu internaţional, într-o piaţă globală”, ci mai ales din oameni simpli, cu mai puţină educaţie, poate mai puţin dinamici, dar care au şi ei aceleaşi drepturi precum noi cei ce ne-am tocit coatele pe băncile şcolilor. Mă tem că Alexandra se rezumă la a elogia o elită, fie ea de tineri capabili, însă toţi manageri, directori de bănci, patroni, scoţându-i din schemă pe cei mulţi. E de înteles, pe de o parte, e femeie de afaceri.

Nu e vorba, o sustin în iniţiativa ei de a-i scoate pe români din starea de indiferenţă cruntă faţă de propriile lor interese (din cauza statutului de spectatori pe care îl au românii, împart vina cu clasa politică), dar a crede că „centrele politice şi financiare” abia aşteaptă să recepteze România ca pe un interlocutor nou” e o afirmaţie care mi-ar provoca o criză de râs dacă nu aş considera-o dramatică. România nu mai e de mult a noastră. Asta pentru că hoţii sunt şi de-ai noştri, dar şi de-ai lor, adică exact acei manageri ce gândesc global (după cum spune Alexandra), întâmpinaţi, timp de 20 de ani, nu cu pâine şi sare, ci cu contractele deja pregătite pentru a intra în posesia ţării şi pentru a o sărăci deliberat.

Mai degrabă aş fi de acord cu un punct de vedere postat de un cititor al manifestului. Iată comentariul lui Ion:

"Nu Alexandra, sub nici o formă nu vrem să schimbăm stăpânirea analfabeţilor de care pomeneşti cu a şefilor din multinaţionale, e ca şi cum ai schimba o armată cotropitoare cu alta. Căci multinaţionala nu are alt Dumnezeu decât banul, iar slăbiciunea guvernelor duce la întărirea transnaţionalei. Noi avem nevoie de alt sistem social, clădit pe om, nu pe ban, care să aducă mai multă bunăstare socială, nu materială (…). Doar când românul va conştientiza necesitatea coeziunii sociale vom reuşi ceva. Dar asta nu se va întâmpla în acest secol. Manipularea şi pervertirea conştiintelor sunt apanajul mediei corporatiste".

http://gandeste.org/general/treziti-va-asta-nu-e-romania-noastra/4139/comment-page-1/

Umilă scrisoare către Mircea Cărtărescu

Buna ziua domnule Cărtărescu,

Mi-a ataras atenţia o parte a unei fraze din articolul dumneavoastră "Toţi aligatorii să poftească la urne", publicat în "Evenimentul zilei". Vă referiţi acolo la intelectualii care, pentru a fi la modă, se declară marxisti sau maoişti, "fără să se gândească la memoria milioanelor de oameni ale căror vieţi au fost distruse de comunism".

Dar ce ne facem cu milioanele de copii africani, de exemplu, ale căror vieţi au fost distruse de data aceasta de măreţul şi izbăvitorul capitalism care îşi testează pe ei medicamentele, vaccinurile, armele? Uciderea în masă nu se face doar în beciuri cu lumina în ochi. Există metode mult mai subtile folosite cu succes de sisteme politice spre care privim ca la Dumnezeu.

Pot fi de acord cu multe dintre afirmatiile dumneavoastra referitoare la comunism, l-am trăit si eu vreo 14 ani şi îmi amintesc perfect anii de foame şi de umilinţe la coadă la pâine (mi-am petrecut vacanţe întregi cu urechile ciulite pentru a auzi când ajunge maşina de pâine la alimentara, să pot alerga, pentru că eram mai slăbuţă şi mai fâşneaţă şi ajungeam printre primii acolo). Am citit si despre anii de teroare de la începutul comunismului în România, dar mai ştiu şi că părintii mei au trăit nişte ani '70 destul de decenţi, că tatăl meu a putut să refuze să colaboreze cu Securitatea, fără să mai fie şicanat după refuz. Iar eu am şi multe amintiri frumoase din copilăria mea comunistă, cu concedii petrecute împreuna cu familia mea numeroasă (cinci persoane). Insist asupra cuvântului numeroasă deoarece, azi, o familie compusă din cinci membri nu-şi permite să mai meargă împreună nici la
ştrandul din oraş. Halal libertate, nemaipunând la socoteală sclavia modernă în care eşti înlănţuit pe viaţă dacă ai vreun credit la bancă.

Dincolo de toate astea, ce ma nelinişteşte este că, respingând cu atâta ură comunismul, România rămâne amputată politic de o stângă adevărată pe care o identifică mereu cu absurdităţile regimului pe care l-am trăit. E inadmisibil să nu poti opta la alegeri decât pentru candidaţi de dreapta, pentru că PSD, scuzaţi-mă, numai partid de stânga nu mi se pare.

Cu respect,

Monica D.

În aşteptarea sarmalei gigant

"Gazeta lu' Piedone", oficiosul celui care încă mai crede că e cel mai popular dintre primarii României, anunţă pe prima sa pagină: "Cel mai mare aqua parc va fi în sectorul patru". Pe când laude de genul "Cele mai multe străzi asfaltate în sectorul patru" sau "Cea mai eficientă reţea de canalizare în sectorul patru". Adevărul e că locuitorii sectorului lui Piedone duc lipsă de apă, dar nu în piscine, ci la robinete. Cât despre aqua parc, cred că, pentru moment, ar ajunge o igienizare făcută cu simţ de răspundere la ştrandurile existente. Din păcate, primarii ieşiţi la ultimele alegeri sunt concurenţi într-o cursă absurdă şi ridicolă a excentricităţilor (vezi cârnatul de cartea recordurilor al lui Oprescu sau adunarea de moşi Crăciuni a cunoscutului chirurg). Toţi sunt în goana după tichia de mărgăritar cu care să îşi acopere chelia şi e doar o chestiune de timp până când ne vom înfrupa cu toţii din sarmaua gigant a vreunui record la care se lucrează din greu în birourile administraţiei locale a sărmanului Bucureşti.

Ce uşurare pentru Ridzi!

Ce bine că a demisionat Monica Iacob Ridzi! Cred că în sfârşit, se simte uşurată! De acum înainte, din linia a doua a frontului (pentru că nu îmi imaginez că va fi ostracizată de PDL, ci va primi, ca tot politicianul credincios partidului, un loc călduţ pe la vreun minister sau pe la vreo agenţie de tăiat frunze la câini), adică fără o mediatizare tv atât de amplă, va putea să se ocupe liniştită de afacerile sale. Va putea să "administreze" banii primiţi de la guvern şi care acum sunt ai familiei (adică ai ei şi ai soţului ei, cel mai gospodar om din Petroşani), fără grija lui Tolontan sau a altora de teapa lui. Pentru că atunci când eşti doar un umil secretar de stat sau director general în vreo agenţie guvernamentală, nu dispui de atâta atenţie din partea presei sau a celor care îşi imaginează că lucrurile ar putea funcţiona şi corect în România. Şi poţi să lucrezi pentru prosperitatea personală nestingherit. Iar când imaginea i se va mai înălbi puţin, va putea să revină în linia întâi. Că doar e tânără şi are tot viitorul în faţă!

Poezie pentru anonimi

O poezie pentru cei care au ţinut lumea pe umeri, dar ale căror nume nu apar niciodată în cărţile de istorie. Poezia este a lui Bertold Brecht şi o postez în spaniolă, plus o traducere în limba română. Mi-a venit ideea să o postez după ce, în nişte circumstanţe de la serviciu, am văzut scris într-un document de word care reproducea programele unui canal de televiziune titlul următor "Faraonii care au construit Egiptul ". Oare ei l-au construit?

Preguntas de un obrero ante un libro

Tebas, la de las Siete Puertas,
¿quién la construyó?
En los libros figuran los nombres de los reyes.
¿Arrastraron los reyes los grandes bloques de piedra?
Y Babilonia, destruida tantas veces,
¿quién la volvió a contruir otras tantas?
¿En qué casas de la dorada Lima
vivían los obreros que la construyeron?
La noche en que fue terminada la Muralla china,
¿adónde fueron los albañiles?
Roma la Grande está llena de arcos de triunfo.
¿Quién los erigió?
¿Sobre quiénes triunfaron los Césares?
Bizancio, tan cantada,
¿tenía sólo palacios para sus habitantes?
Hasta en la fabulosa Atlántida,
la noche en que el mar se la tragaba,
los habitantes clamaban pidiendo ayuda a sus esclavos.
El joven Alejandro conquistó la India.
¿El sólo?
César venció a los galos.
¿No llevaba consigo ni siquiera un cocinero?
Felipe II lloró al hundirse su flota.
¿No lloró nadie más?
Federico II ganó la Guerra de los Siete Años.
¿Quién la ganó junto a el?
Una victoria en cada página.
¿Quién cocinaba los banquetes de la victoria?
Un gran hombre cada diez años.
¿Quién paga sus gastos?Una pregunta para cada historia...


Întrebările unui muncitor în faţa unei cărţi

Teba celor Şapte Porţi,
cine a construit-o?
În cărţi apar numele regilor.
Au cărat regii marile blocuri de piatră?
Babilonul, de atâtea ori distrus
cine l-a reconstruit tot de-atâtea ori?
În ce case din aurita Lima
trăiau muncitorii care au construit-o?
În noaptea în care a fost terminat Marele Zid chinezesc,
unde erau zidarii?
Roma cea Mare e plină de arcuri de triumf.
Cine le-a ridicat?
Asupra cui au triumfat Cezarii?
Bizanţul, atât de slăvit, avea doar palate pentru locuitorii săi?
Până în fabuloasa Atlantidă
în noaptea când marea a-nghiţit-o
locuitorii săi implorau ajutor sclavilor lor.
Tânărul Alexandru a cucerit India.
El singur? Cezar i-a înfrânt pe gali.
Nu ducea cu el nici măcar un bucătar?
Felipe al II-lea plânse când i s-a scufundat flota.
Nimeni altcineva n-a mai plâns?
Frederic al II-lea a câştigat Războiul de şapte ani
Cine l-a mai câştigat alături de el?
O victorie în fiecare pagină.
Cine gătea la banchetele în cinstea fiecărei victorii?
Un mare om la fiecare zece ani.
Cine plăteşte cheltuielile?
O întrebare pentru fiecare istorie...

Oamenii simplii, complicii compromisurilor revoltătoare

Uneori am impresia că nu ma potrivesc cu şablonul, că sunt o piesă de puzzle care nu vrea şi pace să intre la locul ei în mecanismul furtului generalizat din România (vorba unei colege, m-a scăpat barza din cioc). Acum nu mă mai refer la politicieni (in România deja dacă zici politician hoţ rişti să fii acuzat că nu ştii limba română şi că foloseşti pleonasmul), ci la oamenii simplii care, din păcate, sunt complicii jafului şi ai comportamentului de tip "mica ciupeală". Toţi vor să fure puţin, toţi vor să înşele pe cineva, dacă se poate, o atitudine corectă li se pare cel puţin bizară sau personajul care o are, un extraterestru picat în lumea lor "paradisiacă".

Nu numai că sunt complici, dar situaţia asta distorsionată şi hâdă a ajuns să fie atât de frecventă încât generează comportamente pe cât de hilare pe atât de revoltătoare. În Bucureşti, nimeni nu respectă orarul magazinelor, al gheretelor de bilete de autobuz sau al restaurantelor. Propun ca birourile de traduceri să se închidă la 17.20, aşa cum se întâmplă în realitate, şi nu la 18.00 aşa cum scrie pe orar, iar doamna care vinde bilete RATB să tragă obloanele în fiecare seară la 19.52, aşa cum face vânzătoarea de bilete de la mine din cartier, în loc de 20.00. Când i-am arătat că încă nu e ora de închidere şi că mai pot să îmi încarc abonamentul de tramvai, un şofer de troleu apărut la pontaj, nu numai că a început să-i găsească scuze colegei, dar chiar îmi făcea mie morală că mă las pe ultima clipă cu cumpărarea abonamentului şi că m-am trezit eu să fiu întruchiparea corectitudinii (asta după ce îmi manifestasem intenţia de a face o reclamaţie). Nici o clipă nu şi-a pus problema că dintre noi doi, sau trei, ei erau cei care nu respectau regulile, nu eu.

Altă situaţie pe dos. În sala de aşteptare a unei clinici, recepţionerele îşi povesteau una alteia cum petrecuseră în weekend. Una dintre ele era vădit impresionată de modul absolut imperial în care a fost servită de ospătarul de la un restaurant din Cheile Grădiştei. În opinia ei, o astfel de trataţie nu putea fi trecută cu vederea şi merita un bacşis de 100 de lei, pentru că "a fost amabil, ce să mai...". 100 de lei pentru că a fost amabil? Amabil trebuie să fie în mod obişnuit un ospătar, un funcţionar, un vânzător, un recepţioner, un prestator de servicii în general. Dar la noi nu e aşa (asta cu ospitalitatea românească e cel mai mincinos mit creat vreodată), drept urmare, atunci când un personaj dintre cele mai sus amintite se comportă normal, situaţia pare anormală şi cei care beneficiază de ea se simt obligaţi să o răsplătească.

Ce păcat că mai am în minte mii de astfel de exemple...

Export sau import, totuna pentru Băse

Politicienii chiar ne iau de proşti, de naivi, de fraieri în ultima vreme. Chiar cred că putem înghiţi toate mizeriile care le ies din capetele coclite şi ahtiate după bani. Ultima declaraţie a lui Băsescu chiar ar fi comică dacă n-ar fi tragică. Aflat la o întâlnire cu constructorii, Băsescu a emis o frază pompoasă şi de-a dreptul hilară: "România va ieşi din criză atunci când vor ieşi ţări ca SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, pentru că noi depindem de aceste ţări la capitolul exportului". Nu zău? Cred că domnul preşedinte a vrut să zică import în loc de export.

Pe lângă faptul că avem mereu mania de a ne compara în toate cu ţări precum cele sus amintite, suntem dependenţi de acestea pentru că multinaţionalele lor se află aici şi impun României să le importe produsele. Nici vorbă de export. România nu produce nimic, în consecinţă nivelul exporturilor există, dar lipseşte cu desăvârşire.

Mă mir că dn toată polologhia preşedintelui au fost extrase şi comentate multe declaraţii, dar asta a fost ignorată. E un afront la inteligenţa cetăţenilor cu care se pupă pe unde apucă şi pe ignoranţa cărora mizează. Şi pe care i-a vândut.