Pentru un 8 Martie fără Şfefan Bănică Jr.

Azi sărbătorim ziua de 8 Martie, ziua Internaţională a femeii. Totul a început în anul 1910, când la Copenhaga, s-a decis declararea zilei de 8 martie zi internaţională a femeii muncitoare, iar in 1977, ONU recunoscut oficial 8 Martie drept ziua internaţională a femeii (asta pentru a-i linişti pe cei care nu puteau trăi la gândul că e o sărbătoare comunistă). Momentul din anul 1910 a fost precedat de unul tragic, petrecut într-o fabrică din Statele Unite. Atunci, în urma unui incendiu izbucnit într-una dintre secţii, mai multe femei au murit, iar colegele lor s-au strâns într-un protest spontan cerând condiţii decente de muncă. 8 Martie se sărbătoreşte în aproape toate ţările lumii, iar în foarte multe dintre aceste ţări, semnificaţia iniţială, aceea de luptă a femeilor pentru stoparea discriminării sexuale şi egalitate în drepturi cu bărbaţii nu a fost uitată.

La noi, nu numai că 8 Martie nu se celebrează în stradă, prin reclamarea unor drepturi, a egalităţii de şanse, a condiţiilor mai bune de muncă, de aducere pe lume a copiilor sau a creşterii şi educaţiei acestora. Pe plaiurile străbune, expresia maximă a emancipării femeii înseamnă, la alegere, o agapă cu fetele, că doar o dată pe an e ziua femeii, ce naiba!, o şedinţă de relaxare şi înfrumuseţare la un spa, un dezmăţ la un spectacol "Flamingo Boys", cu musculoşi năclăiţi de ulei, sau un bilet la încă un concert siropos dat de Ştefan Bănică Jr. Ori cel puţin aşa văd eu de ani de zile reflectată ziua de 8 Martie în media românească.

Emanciparea româncelor este departe de a însemna ceea ce înseamnă prin alte părţi (înţelegând prin "alte părţi" şi ţări cu vastă tradiţie capitalistă). Femeile noastre îşi asumă cu multă naturaleţe statutul de inferioritate la serviciu şi în familie. Ba chiar profită de el, fiindcă egalitatea deplină nu le-ar aduce numai beneficii. Egalitatea deplină în drepturi ar însemna, pe lângă cucerirea aceloraşi avantaje pe care le au bărbaţii, renunţarea la altele, conferite de stautul de femeie mai mult sau mai puţin supusă: cedarea locului în autobuz, pretenţia de a fi salutată de un bărbat, pretenţia de a primi flori sau cadouri scumpe, aşa cum stă scris în discutabilul şi uneori desuetul cod al bunelor maniere.

Românul, ungurul şi ţiganul

Când întreb un român dacă are ceva cu ţiganii, chit că niciodată nu a avut de-a face cu ei, nici în bine, nici în rău, răspunsul pe care îl primesc aproape de fiecare dată este: "Nu sunt rasist, dar....". Ei bine, "dar"-ul ăsta mă lămureşte definitiv. E plin de ipocrizie şi de falsitate. Prefer sinceritatea unuia care recunoaşte că nu îi suferă pe ţigani, unguri, homosexuali, etc., decât falsitatea celor care îşi asund intoleranţa în spatele unor astfel de declaraţii.

Şi încă o chestie. Nici măcar nu suntem consecvenţi în măsura cu care cântărim intoleranţa. De exemplu, pe unguri îi urâm pentru că nu le place să se considere români, în schimb pe ţigani îi urâm tocmai pentru că prea se ţin români. Dacă un ungur nu depune flori la monumentul lui Alexandru Ioan Cuza, ne facem foc şi pară pe el că e antiromân şi sfidează trecutul şi valorile gloriosului neam. Dacă un ţigan depune o coroană de flori la acelaşi monument (aşa cum a făcut recent o organizaţie a rromilor din Timişoara, cu ocazia împlinirii a 155 de ani de la dezrobirea rromilor, eveniment care mi-a sugerat această postare), sărim în sus ca arşi şi reacţia noastră este ceva de genul: "Şi ăştia ce legătură au cu Cuza?".

Păi să ne hotărâm o dată! Până atunci, singura mea explicaţie este că diferenţele se fac în funcţie de culoarea pielii. Pe unii, mai albi, îi vrem ca aparţinători ai acestei naţii, ne-ar plăcea ca ei înşişi să îşi declare mai des dragostea faţă de neam şi ţară, la ceilalţi, mai oacheşi, dimpotrivă, ne-ar plăcea să înveţe ei singuri care le este lungul nasului şi să se delimiteze clar în cadrul statului. Cu alte cuvinte: Ăştia ne tolerează, dar niciodată să nu uităm că nu suntem români, ci ţigani".

TLC, postul femeilor sărace cu duhul

TLC, noul canal pentru femei adus în România de Discovery, şi-a făcut o intrare pe piaţă cam împiedicată, deşi cred că se dorea a fi triumfală, având în vedere cantitatea de bani pusă la bătaie pentru promovarea postului. Publicitatea stradală este mană cerească în România, pentru că aici, în schimbul unei întreţineri plătite pe o juma' de an, orice bun cetăţean permite să i se acopere ferestrele cu bannere imense sau să i se planteze în cei 10 metri pătraţi de curte pe care îi are la strada principală un stâlp pe care se sprijină falnic un panou publicitar. Aşadar, multe dintre astfel de panouri din Bucureşti promovează mai nou frenetic canalul TLC, dedicat doamnelor, în felul următor: "Bărbaţii sunt norocoşi, au Discovery. Noi ce avem? Păi n-ar fi cazul?" Eu înţeleg din acest mesaj că Discovery, postul cu documentare despre invenţii, experimente ştiinţifice, investigaţii criminale, tehnici de supravieţuire etc. e prea complex şi subtil pentru femei. Dacă vreţi să vă lărgiţi orizonturile, avem pentru voi, gâsculiţelor, programe de gătit, de crescut copiii, ghiduri de cumpărat corect pantofi şi genţi sau excelente trucuri pentru a orna tortul aniversării de nuntă. Cam asta ar fi oferta noastră pentru voi, dat fiind că nivelul intelectual nu vă permite să urmăriţi alături de soţ un documentar la Discovery.

Deranjant este că în România nimeni nu reacţionează şi nu sancţionează un asemenea mesaj umilitor. De fapt, la noi nu e numai vina bărbaţilor că femeile încă trăiesc în secolul 19, ca şi mentalitate, ci chiar a lor că acceptă cu seninătate un asemenea tratament.

Cântecul celui ales

Silvio Rodríguez (un cantautor cubanez aproape necunoscut la noi) a spus de multe ori că a scris acest cântec pentru Abel Santamaría, membru al gherilelor, torturat şi asasinat după asaltul asupra unităţii militare Moncada (una dintre primele acţiuni ale revoluţiei cubaneze) în lupta pentru eliberarea Cubei din mâinile imperialismului.
Dar după uciderea lui Che Guevara în Bolivia (acea Bolivie teleghidată de Washington, azi din ce în ce mai îndepărtat), cântecul celui ales se cântă în onoarea sa. În fond, nimeni nu încarnează mai mult ca Che imaginea războinicului devotat trup şi suflet luptei pentru dreptate şi celor pentru care lupta pentru „frumos îi costă viaţa”,

De aceea, în memoria lui Che şi a tuturor celor care nu pot să stea în case resemnaţi în faţa injustiţiei, indignaţi în faţa inegalităţii sau a jafului celor puţini asupra celor mulţi şi care îşi sacrifică viaţa comodă, dar servilă, pentru a merge să „omoare canalii cu tunul care taie drum spre viitor”, prima traducere şi subtitrare a unui clip video în limba română făcută în colaborare cu Jose Luis Forneo (care gestionează blogul Un vallekano en Rumania, prima din multe alte viitoare, este a acestui cântec de neiutat al trubadurului revoluţionar Silvio Rodríguez, cântecul celui ales ("La cancion del elegido").

Dispreţ marca RATB

Când conturile RATB-ului sună a gol, regia autonomă nu precupeţeşte niciun efort pentru a-şi reumple visteria, fie prin scumpirea biletului, fie prin trimiterea în prima linie a frontului a detaşamentelor de controlori (care, apopo, s-au înmulţit în ultima vreme direct proporţional cu adâncirea crizei). Cu alte cuvinte, regia respectă litera legii în cele mai mici detalii. Foarte bine, responsabilizarea cetăţenilor pentru a contribui la un transport în comun civilizat şi amendarea celor prinşi fără bilet e folositoare pentu toţi, asta în cazul în care controlorii n-ar cădea în păcat şi atunci atitudinea le-ar fi doar lor folositoare.

Când însă e vorba ca regia să ne respecte ea pe noi, nu numai noi pe ea, aşa cum facem prin cumpărarea biletului sau a abonamentului, lucrurile se schimbă radical. Şi, în loc de preocupare pentru un transport civilizat, primim INDIFERENŢĂ ŞI DISPREŢ. Suntem trataţi ca nişte tâmpiţi care oricum nu sunt în stare să reacţioneze şi să schimbe lucrurile. Să ne înţelegem: transportul public e pentru oameni, că de aia se numeşte public, în consecinţă toate schimbările care afectează cetăţeanul fără maşină sau care alege să meargă cu autobuzul trebuie anunţate cum trebuie. Nu într-o singură ediţie de ziar, la rubrica utilitare, sau pe pagina web a RATB.

Dragi angajaţi ai regiei autonome de transport Bucureşti, e adevărat, aveţi o pagină web încântătoare şi modernă în care ne explicaţi cum stă treaba cu schimbarea traseelor anumitor linii de autobuze. Dar credeţi cumva că bătrânica bolnavă venită să se caute pe la medici care azi aştepta alături de mine autobuzul 133 undeva pe strada Eminescu, sperând să mai prindă trenul care să o ducă spre satul ei oltenesc, a citit presa naţională sau a intrat pe www.ratb.ro (na, că vă mai şi promovez) ca să ştie că acest autobuz nu mai opreşte în staţiile de pe Eminescu şi că şi-a reluat traseul de bază, pe Bulevardul Dacia? Vă asigur eu că nu.

Cât ar costa regia să amplaseze în staţiile dezafectate anunţuri CLARE pentru toată lumea de tipul: „Staţie desfiinţată” sau „Autobuzele 133 şi 135 nu mai opresc aici. Circulă prin bulevarul Dacia”. La ritmul în care se schimbă traseele maşinilor în acest oraş din cauze logice sau nu, asemenea anunţuri s-ar dovedi de o utilitate extraordinară. Un asemenea „efort” chiar că ar însemna un progres la nivel de respect şi preocupare pentru oamenii acestei capitale care folosesc un serviciu public pe care îl plătesc, benevol, cei mai mulţi dintre ei. Nu ne faceţi un serviciu pentru care trebuie să vă fim recunoscători, aveţi obligaţia să ne respectaţi!

1 Decembrie patetic

Mare dreptate avea Octavian Paler, într-un colaj din propriile dizertaţii făcute la Antena 3 de-a lungul anilor. El spunea că Romania este o ţară cu oameni singuri, iar eu îmi permit să interprezez declaraţia sa în felul următor: prin singurătate să înţelegem foarte limpede lipsa de solidaritate şi egoismul feroce al acestui popor. "Romania are mai multi patrioţi decât cetăţeni", spune undeva scriitorul Vasile Ernu si il citez dat fiind ca fraza ne caracterizeaza la fix. O dăm întruna cu 1 Decembrie, cu ziua naţională, cu mândria de a fi român, dar disperarea pe care o trăim în aceste zile din cauza lipsurilor se datorează, pe lângă acţiunile vecine cu asasinatul social ale Guvernului, unei letargii revoltătoare a acestei naţii. Românilor li se deschide apetitul de manifestaţii doar când e rost de o fasole sau o sarma fierbinte. Când e să îşi revendice drepturile tăiate în fiecare zi, românul responsabil se încuie în casă frumuşel, sperând să iasă vecinul să rezolve problema, dacă se poate şi pentru el. Eu una nu am de ce să sărbătoresc o zi a României ce aniverseaza un eveniment care nici acela nu ştiu eu sigur dacă a fost voinţă naţională sau doar a altui grup de interese al acelei vremi. Pentru că istoria e o sumă de teorii scrise pentru a gâdila un regim, o ideologie. Şi de ce să accept sloganul "România. E rea, dar e a noastră"? Cum să fii mândru că trăieşti într-o ţară unde totul e anapoda? În rest, televiziunile patetice ca de obicei cu ocazia zilei naţionale. Mi-au dat lacrimile de râs sau de jenă, depinde de moment.

Coreea de Nord, în viziunea unor cehi care s-au dus boi şi s-au întors vaci

În documentarul "Bun venit în Coreea de Nord", realizat de Linda Jablonska, şi pe care l-am urmărit recent pe HBO, un grup de turişti cehi pleacă în vizită în Coreea de Nord, înarmaţi cu camere foto digitale de ultimă generaţie şi tot arsenalul de prejudecăţi promovat în Europa. Ajungând acolo, descoperă o ţară austeră, cu bulevarde imense pe care abia dacă circulă maşinile, cu soldaţi postaţi în locuri strategice, fără McDonalds sau Vodafone şi urmăriţi îndeaproape de doi tipi de la Serviciile Secrete, mascaţi în ajutor de ghid.

Turiştii noştri sunt totuşi surprinşi că la frontieră controlul nu a fost "la sânge", nu li s-a confiscat nici un aparat de fotografiat sau cameră de luat vederi, ba, dacă ar fi fost mai curajoşi, ar fi putut intra şi cu telefoanele mobile. Hotelul era mai mult decât decent, cazarea în afara Phenianului, când era cazul, se făcea în nişte vilişoare rezonabile, ceea ce l-a determinat pe "criticul-sef" al grupului, un filozof tip "Radio Şanţ", să se revolte chiar: "Nu e posibil ca noi sa locuim aici, sa avem mâncare la discreţie, în timp ce la o sută de metri mai încolo oamenii mor de foame". Să te afli în Coreea de Nord şi să nu probezi cu propriii tăi ochi dacă această aserţiune este autentică se cheamă lipsă de curiozitate şi atitudine de papagal care repetă conştiincios ce îi spune propaganda. Ca şi alte "axiome", cum ar fi aceea că oamenii nu zâmbesc sau trăiesc în case mizerabile, dar nici unul nu avea curiozitatea să se îndepărteze de bulevard şi să filmeze o astfel de casă nelocuibilă. De altfel, nici măcar o înregistrare (şi slavă domnului, nu duceau lipsă de camere de luat vederi) nu probează spusele lor, totul se reduce la declaraţii stereotipe şi fantasmagorice, făcute cu scopul de a spori dramatismul prezentării.

După mai multe zile în care au vizitat diverse locuri din Coreea de Nord şi în care am fost şi noi, telespectaotrii, martori ai unor peisaje adesea superioare României capitaliste (terenuri agricole cultivate, spre exemplu, sau drumuri care le-ar fi putut provoca invidie şoferilor de pe la noi), cehii se urcă în tren să plece spre China, cu regretul că nu au putut să o vâre pe ghidă sub banchetă şi să o scoată din ţară. În opinia lor, vezi doamne, pe chipul femeii care le făcea cu mâna de pe peron se citea disperarea.

Dacă ar trebui să trăiesc din nou sub un regim comunist şi aş putea alege din cele existente în lume, aş prefera Cuba Coreei de Nord. E mai solară, mai lipsită de rigiditate. În plus, spectacolele omagiale cel puţin suspecte ca şi calitate şi risipitoare de bani şi alte resurse nu au fost niciodată pe gustul meu. Slăvirea până la paroxism a conducătorului iubit e, în opinia mea, un minus al ideologiei comuniste, iar în Coreea de Nord Kim Jong Il e adulat fără măsură. Dar noi, europenii, ar trebui să înţelegem că adulaţia lor nu vine exclusiv din îndoctrinare, ci mai degrabă dintr-o cultură milenară a supuşeniei, care nu e proprie doar coreenilor, ci şi japonezilor. Dar pe ăştia nu-i mai critică nimeni.

Cert este că cehii din documentar au plecat acolo cu multe prejudecăţi pe care nu au avut curiozitatea să le verifice şi s-au întors cu şi mai multe, create de ei înşişi. Cu aerele lor de superioritate, s-au dus boi şi s-au întors vaci. E curioasă atitudinea unei turiste (nevasta filozofului) care era surprinsă plăcut de faptul că nu totul era atât de rău precum îşi imagina, dar la sfârşit a întors-o (cred că filozoful, destul de autoritar, de altfel, i-a făcut instructajul înainte) concluziona cât de teribilă a fost aventura. Trebuie să fii cel puţin inconştient să spui că îţi este dor de smog şi de McDonalds. Îngrăşare plăcută!