Satul/The Village (sau cum să controlezi societatea)

Regizorul M. Night Shyamalan poate fi suspectat că e deja previzibil în ceea ce priveşte finalurile sale... imprevizibile, răsturnările de situaţie, exerciţiul pe care ne obligă să îl facem, "silindu-ne" să acceptăm din mers o altă optică asupra poveştii pe care ne-o oferă (vezi „Indestructibilul” „Al şaselea simţ”). Totuşi, tentaţia de a a vedea ce surpziză ne rezervă de această dată e uriaşă.
Deşi are deja o vechime de cinci ani (între timp Shyamalan are în plan o continuare la „Indestructibilul”), abia de curând am văzut „Satul” („The Village”), cu William Hurt, Bryce Dallas Howard, Joaquin Phoenix, Adrien Brody sau Sigourney Weaver printre interpreţii principali.

Povestea este a unei comunităţi din Pensylvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea care trăieşte izolată de restul lumii, în apropierea unei păduri. Fiinţe ciudate şi terifiante populează pădurea, dar un pact tacit face ca nici una dintre părţi să nu încalce teritoriul celeilalte. Astfel, pacea şi liniştea comunităţii sunt asigurate, deşi intuitiv se ştie că fragilul armistiţiu va fi rupt. Acest lucru se întâmplă când Lucius, un tânăr din comunitate, dornic să vadă ce e dincolo de pădure, doreşte să înfrunte creaturile. Înainte de a o face, este rănit grav de „nebunul satului”, gelos că Lucius i-a furat-o pe Ivy, fiinţa pe care o iubea.

Ca să îl salveze, Ivy decide să plece ea după medicamente, dar pentru asta va trebui să străbată teritoriul „celor despre care nu se vorbea niciodată”. Este momentul în care „păstorul” comunităţii, chiar tatăl lui Ivy, îi relevă fiicei sale adevărul: nici vorbă de monştri, totul era o farsă bine orchestrată de către „sfatul bătrânilor” comunităţii care, cu ajutorul unor măşti şi al unor zgomote înfiorătoare produse în momente-cheie, perpetuau legenda vecinilor fioroşi şi însetaţi de sânge. Mai liniştită acum, Ivy pleacă la drum şi la finalul călătoriei prin pădure ajunge în... secolul XXI.
Nu e vorba de nici o călătorie în timp ci doar de revelaţia că Ivy şi ceilalţi consăteni trăiau izolaţi într-o comunitate a secolului XIX recreată de o mână de oameni care au decis să se retragă din civilizaţie după ce au trăit experienţe violente şi traumatizante. Revelaţia e doar a spectatorului deoarece Ivy nu o are, iar asta pentru că am „uitat” să vă spun că ea este oarbă şi nu îşi dă seama unde ajunge.

În fine, cu scuzele de rigoare pentru că am povestit tot filmul, privându-i pe cei care nu l-au urmărit de plăcarea suspansului, am făcut-o pentru a-mi fi înţeleasă în cunoştinţă de cauză opinia despre tema filmului. Acesta, dincolo de a fi o pledoarie despre puterea iubirii, necesitatea de a ne înfrunta propriile spaime, dificultatea de a ne exprima sentimentele, alienarea, o critică remarcabilă la adresa societăţii. Orice comunitate, ca să fie ţinută sub control, supravegheată, astfel încât nimeni să nu poată să se aventureze „în pădure”, trebuie terorizată, trebuie să conştientizeze, cu puţin „ajutor” prezenţa unui inamic, a unui monstru, trebuie să i se inoculeze frica, spaima faţă de o catastrofă cu consecinţe apocaliptice, în cazul în care nu urmează calea cea dreaptă. Iar de astfel de monştri e plină istoria. Ca de exemplu infernul, gripa aviară, porcină, teroriştii...

Pantoful ca armă politică

Discursurile politcienilor veroşi nu mai păcălesc pe oricine. Sălile în care se ţin conferinţele de presă devin nişte câmpuri de bătălie în care aceştia sunt ţintele bombardamentelor ziariştilor. Încărcătura "ucigătoare"? Pantoful, care devine mai nou arma de luptă şi de protest în faţa bazaconiilor debitate de preşedinţi semi-idioţi sau de organisme financiare internaţionale care se percep eliberatoare ale popoarelor oprimate şi sărace şi care încă mai cred că noi nu ne prindem că discursurile lor mântuitoare ascund, de fapt, o lăcomie rapace.

După George W.Bush, care s-a ferit la timp în decembrie 2008 de pantofii ziaristului irakian Muntazer al-Zaidi (arestat si eliberat, între timp, şi care i-a strigat fostului preşedinte al SUA: "Acesta este sărutul meu de adio, câine ce eşti"), joia trecută, un student turc l-a luat la ţintă pe preşedintele FMI, Dominique Strauss-Kahn, în timp ce acesta ţinea un discurs la o universitate din Istanbul. Tânărul care a avut curajul să strige: "FMI, afară din Turcia!" (numai in România organismul respectiv e privit ca soluţia salvatoare. Din fericire, evenimentele recente care implică intervenţa FMI in România au mai scos la iveală şi părerile alternative). Tânărul, care scria pentru un ziar de stânga şi era însoţit de membri ai partidului comunist turc, a fost scos afară de către forţele de ordine, însă protestul a continuat în faţa Universităţii.

Ambele incidente s-au petrecut în state islamice, acolo unde un astfel de gest îl dezonorează profund pe cel care i-a căzut victimă. Mă îndoiesc însă că Bush sau musiu Dominique Strauss-Kahn au lăsat capul în pământ, fiind persoane prea putin onorabile.

Oricum, eu cred că mai e puţin până când, printre noile măsuri de securitate la conferinţele de presă ale marilor demnitari va apărea şi obligativitatea ca presarii să se descalţe la uşă. Ca la intrarea în moschee.

Iată "incidentele":

Benedetti, celebru în lume, necunoscut în România

Poetul şi scriitorul uruguayan Mario Benedetti este foarte puţin cunoscut în România (totuşi, a ajuns şi prin ţara noastră în 1964, fiind invitat la întâlnirea internaţională a scriitorilor de la Bucureşti). A decedat anul acesta în luna mai, înainte ca parte din opera sa să fie tradusă şi în română. Mare păcat, dar încă nu e târziu, deşi convingerile de stânga ale autorului s-ar putea să nu constituie argumente care să anime editurile să o facă. Totuşi, poate vom avea vreodată ocazia să citim şi în română poeziile sale încântătoare. Sau măcar „La tregua” („Armistiţiul”), romanul scris în 1960, care a înregistrat cel mai mare succes la public şi care a reprezentat pretextul acestei postări.



În carte, Mario Benedetti face, prin intermediul personajului său, o descriere şi o critică, totodată, a clasei birocratice uruguaiyene, frustrată, lipsită de perspectivă şi anihilată mental. De altfel, autorul spunea odată că „Uruguay este singurul birou din lume care a obţinut statutul de Republică”, aluzie la faptul că Uruguay era o ţară de funcţionari şi de pensionari tineri (eroul din „La Tregua se pensionează la 50 de ani). Subiectul l-a preocupat pe Benedetti, care mai apoi a publicat volumul de poezii „Poemas de la oficina” („Poezii despre birou”).

Revenind la „Armistiţiu”, Mario Santome este un funcţionar care aşteaptă să se pensioneze. Rutinat de un serviciu plictisitor, duce şi o viaţă personală precară. Văduv de peste 20 de ani, are trei copii de care nu e foarte apropiat şi care văd în el modelul asfixiant a ceea ce ar putea deveni ei în viitor. E genul de bărbat care crede că viaţa e formată din momente de fericire, fericirea absolută şi mai ales constantă fiind o himeră. În toiul acestui deşert profesional, personal si sentimental, Mario se îndrăgosteşte de Laura, o tânără de 24 de ani, nou-angajată la biroul său. Cu ea, bucuria, pofta de viaţă, pasiunea revin, cu ea trăieşte, între două etape „războinice” ale vieţii, momentul de „armistiţiu” la care face trimitere titlul cărţii, însă, ca toate armistiţiile, acesta are un final, dramatic pentru personaj. Prima ecranizare a cărţii, după părerea mea inferioară romanului, s-a făcut în 1974 şi a fost nominalizată la Oscar pentru cel mai bun film străin. La vremea aceea, autorul chiar a criticat pelicula, reproşându-i faptul că a omis aluziile politice făcute de el în volum.

În poezie, Benedetti are versuri calde, sincere, care vorbesc despre dragoste, revoltă şi rezistenţă concomitent. Mie mi-a plăcut la Benedetti că niciodată nu a separat conceptul de iubire de cel de luptă sau de libertate. Cele trei sunt indivizibile. „Te quiero” („Te iubesc”) e imnul iubirii în forma ei cea mai sinceră, o sinceritate dureroasă poate, în care perechea adevărată e cea care trece dincolo de absurdităţile amoroase ale unui cuplu obişnuit şi dăinuie prin virtuţi precum prietenia, complicitatea, libertatea.

Mario Benedetti a fost o voce protestatară care a luptat în maniera sa împotriva inechităţii. Pe 27 iunie 1973, în Uruguay evenimentele politice s-au precipitat şi, pe 27 iunie, preşedintele Juan María Bordaberry, succesor al lui Pacheco Areco, a dizolvat parlamentul, a interzis partidele politice şi sindicatele, instaurând un regim civico-militar. La puţin timp după aceste schimbări, Mario Benedetti a fost nevoit să plece în Argentina, primul popas al exilului său. Au urmat Peru şi apoi Cuba, despre a cărei revoluţie din 1959 a spus: „a fost o zguduitură care a transformat în verosimil ceea ce până atunci părea de domeniul fantasticului”.

Transcriu mai jos poezia „Te iubesc” cu o traducere de profan, dar şi de admiratoare a lui Benedetti.


Te quiero

Tus manos son mi caricia,
mis acordes cotidianos;
te quiero porque tus manos
trabajan por la justicia.

Si te quiero es porque sos
mi amor, mi cómplice, y todo.
Y en la calle codo a codo
somos mucho más que dos.

Tus ojos son mi conjuro
contra la mala jornada;
te quiero por tu mirada
que mira y siembra futuro.

Tu boca que es tuya y mía,
Tu boca no se equivoca;
te quiero por que tu boca
sabe gritar rebeldía.

Si te quiero es porque sos
mi amor mi cómplice y todo.
Y en la calle codo a codo
somos mucho más que dos.

Y por tu rostro sincero.
Y tu paso vagabundo.
Y tu llanto por el mundo.
Porque sos pueblo te quiero.

Y porque amor no es aurora,
ni cándida moraleja,
y porque somos pareja
que sabe que no está sola.

Te quiero en mi paraíso;
es decir, que en mi país
la gente vive feliz
aunque no tenga permiso.

Si te quiero es por que sos
mi amor, mi cómplice y todo.
Y en la calle codo a codo
somos mucho más que dos.

...........................................................

Te iubesc

Mâinile tale sunt mângâierea mea,
acordurile mele cotidiene,
te iubesc pentru că mâinile tale
trudesc pentru dreptate.

Dacă te iubesc e pentru că eşti
iubirea mea, complicea mea, totul,
Şi pe stradă cot la cot
Suntem mai mult decat doi.

Ochii tăi sunt descântec
împotriva zilei rele
Te iubesc pentru privirea-ţi
Ce se uită şi seamănă viitor.

Gura ta, a ta şi a mea deopotrivă,
gura ta nu se înşală;
te iubesc fiindcă gura ta
ştie să strige răzvrătire.

Dacă te iubesc e pentru că eşti
iubirea mea, complicea mea, totul,
Şi pe stradă cot la cot
Suntem mai mult decat doi.

Şi pentru chipul tău sincer
şi pasul tău hoinar
şi plânsul tău pentru lume
pentru că însemni popor, te iubesc.

Şi pentru că iubirea nu înseamnă auroră,
nici candidă morală,
şi pentru că suntem o pereche
Ce ştie că nu e singură.

Te iubesc în paradisul meu;
adică, în ţara mea
oamenii trăiesc fericiţi
deşi nu au permis.

Dacă te iubesc e pentru că eşti
iubirea mea, complicea mea, totul,
Şi pe stradă cot la cot
Suntem mai mult decat doi.

Universal Channel ne face urâţi şi mediocri

Universal Channel e un canal tv pe care comutam destul de frecvent în ultima vreme, datorită unor seriale şi filme mai răsărite pe care le difuzează. În weekend-ul trecut m-a şocat un promo pe care l-am vizionat de mai multe ori, trăgând nădejde că poate nu am auzit bine. El zice ceva de genul: “Starurile nu sunt ca mine sau ca tine. Ele sunt frumoase, talentate…” şi continuă cu alte chestii cărora le acordam deja mai puţină importanţă, atâta vreme cât vocea de la tv tocmai îmi transmitea un mesaj: “eşti urâtă şi mediocră”.

Staţi, că nu doar eu, încă vreo câteva mii care poate priveau la acea oră spotul de promovare al postului (palidă consolare că domnul care punea voce s-a trecut şi pe el în categoría nefericiţilor urâţi şi proşti). Oi fi urâtă şi mediocră, dar, ca să fiu şi rea, spun că vocea de la tv a omis să completeze despre staruri: “Ele un sunt ca mine sau ca tine. Ele sunt depresive, anorexice, siliconate, dependente de diverse substanţe, frustrate, etc.”. Publicitatea e uzina unde se fabrică iluzii, false necesităţi. Fetiţe gen Barbie se înfometează trăind cu speranţa că sacrificiul nu le va fi în van şi că într-o zi vor fi remarcate de vreun producător ce ia masa în restaurantul unde ele le servesc cafeaua. Cultura Hollywood-ului mutilează, creează criterii neadevărate, standarde mincinoase.

Asta nu mai e de mult România noastră

E măret ce doreşte Alexandra Svet în deja celebrul ei manifest “Asta nu e România noastră”, adică o Românie performantă, eliberată de o clasă politică abjectă, coruptă, imorală care o gâtuie. Totuşi, ceva m-a deranjat în discursul său. Musteşte de termeni “multinaţionali" (business, task, dead-line, traininguri, team-buildinguri, power pointuri, etc.), adică limba de lemn a capitalismului care, din câte ştiu, şi-a băgat mult coada în treburile interne şi se face vinovat destul de mult pentru situaţia prezentă a României. Inclusiv cuvântul lider este scris în varianta sa engleză, preferată de managerii de top: leader.

A scăpa de lepădăturile care ne guvernează nu înseamnă să acceptăm orbeşte o traiectorie occidentală care generează discrepanţe sociale enorme. Ar fi o eroare. Lumea nu e compusă numai din tineri deştepti, dinamici, capabili, “experţi în domeniul lor”, “creiere vânate de toate companiile multinaţionale, oameni care gestionează bugete de miliarde”, “care ştiu să negocieze într-un mediu internaţional, într-o piaţă globală”, ci mai ales din oameni simpli, cu mai puţină educaţie, poate mai puţin dinamici, dar care au şi ei aceleaşi drepturi precum noi cei ce ne-am tocit coatele pe băncile şcolilor. Mă tem că Alexandra se rezumă la a elogia o elită, fie ea de tineri capabili, însă toţi manageri, directori de bănci, patroni, scoţându-i din schemă pe cei mulţi. E de înteles, pe de o parte, e femeie de afaceri.

Nu e vorba, o sustin în iniţiativa ei de a-i scoate pe români din starea de indiferenţă cruntă faţă de propriile lor interese (din cauza statutului de spectatori pe care îl au românii, împart vina cu clasa politică), dar a crede că „centrele politice şi financiare” abia aşteaptă să recepteze România ca pe un interlocutor nou” e o afirmaţie care mi-ar provoca o criză de râs dacă nu aş considera-o dramatică. România nu mai e de mult a noastră. Asta pentru că hoţii sunt şi de-ai noştri, dar şi de-ai lor, adică exact acei manageri ce gândesc global (după cum spune Alexandra), întâmpinaţi, timp de 20 de ani, nu cu pâine şi sare, ci cu contractele deja pregătite pentru a intra în posesia ţării şi pentru a o sărăci deliberat.

Mai degrabă aş fi de acord cu un punct de vedere postat de un cititor al manifestului. Iată comentariul lui Ion:

"Nu Alexandra, sub nici o formă nu vrem să schimbăm stăpânirea analfabeţilor de care pomeneşti cu a şefilor din multinaţionale, e ca şi cum ai schimba o armată cotropitoare cu alta. Căci multinaţionala nu are alt Dumnezeu decât banul, iar slăbiciunea guvernelor duce la întărirea transnaţionalei. Noi avem nevoie de alt sistem social, clădit pe om, nu pe ban, care să aducă mai multă bunăstare socială, nu materială (…). Doar când românul va conştientiza necesitatea coeziunii sociale vom reuşi ceva. Dar asta nu se va întâmpla în acest secol. Manipularea şi pervertirea conştiintelor sunt apanajul mediei corporatiste".

http://gandeste.org/general/treziti-va-asta-nu-e-romania-noastra/4139/comment-page-1/

Umilă scrisoare către Mircea Cărtărescu

Buna ziua domnule Cărtărescu,

Mi-a ataras atenţia o parte a unei fraze din articolul dumneavoastră "Toţi aligatorii să poftească la urne", publicat în "Evenimentul zilei". Vă referiţi acolo la intelectualii care, pentru a fi la modă, se declară marxisti sau maoişti, "fără să se gândească la memoria milioanelor de oameni ale căror vieţi au fost distruse de comunism".

Dar ce ne facem cu milioanele de copii africani, de exemplu, ale căror vieţi au fost distruse de data aceasta de măreţul şi izbăvitorul capitalism care îşi testează pe ei medicamentele, vaccinurile, armele? Uciderea în masă nu se face doar în beciuri cu lumina în ochi. Există metode mult mai subtile folosite cu succes de sisteme politice spre care privim ca la Dumnezeu.

Pot fi de acord cu multe dintre afirmatiile dumneavoastra referitoare la comunism, l-am trăit si eu vreo 14 ani şi îmi amintesc perfect anii de foame şi de umilinţe la coadă la pâine (mi-am petrecut vacanţe întregi cu urechile ciulite pentru a auzi când ajunge maşina de pâine la alimentara, să pot alerga, pentru că eram mai slăbuţă şi mai fâşneaţă şi ajungeam printre primii acolo). Am citit si despre anii de teroare de la începutul comunismului în România, dar mai ştiu şi că părintii mei au trăit nişte ani '70 destul de decenţi, că tatăl meu a putut să refuze să colaboreze cu Securitatea, fără să mai fie şicanat după refuz. Iar eu am şi multe amintiri frumoase din copilăria mea comunistă, cu concedii petrecute împreuna cu familia mea numeroasă (cinci persoane). Insist asupra cuvântului numeroasă deoarece, azi, o familie compusă din cinci membri nu-şi permite să mai meargă împreună nici la
ştrandul din oraş. Halal libertate, nemaipunând la socoteală sclavia modernă în care eşti înlănţuit pe viaţă dacă ai vreun credit la bancă.

Dincolo de toate astea, ce ma nelinişteşte este că, respingând cu atâta ură comunismul, România rămâne amputată politic de o stângă adevărată pe care o identifică mereu cu absurdităţile regimului pe care l-am trăit. E inadmisibil să nu poti opta la alegeri decât pentru candidaţi de dreapta, pentru că PSD, scuzaţi-mă, numai partid de stânga nu mi se pare.

Cu respect,

Monica D.

În aşteptarea sarmalei gigant

"Gazeta lu' Piedone", oficiosul celui care încă mai crede că e cel mai popular dintre primarii României, anunţă pe prima sa pagină: "Cel mai mare aqua parc va fi în sectorul patru". Pe când laude de genul "Cele mai multe străzi asfaltate în sectorul patru" sau "Cea mai eficientă reţea de canalizare în sectorul patru". Adevărul e că locuitorii sectorului lui Piedone duc lipsă de apă, dar nu în piscine, ci la robinete. Cât despre aqua parc, cred că, pentru moment, ar ajunge o igienizare făcută cu simţ de răspundere la ştrandurile existente. Din păcate, primarii ieşiţi la ultimele alegeri sunt concurenţi într-o cursă absurdă şi ridicolă a excentricităţilor (vezi cârnatul de cartea recordurilor al lui Oprescu sau adunarea de moşi Crăciuni a cunoscutului chirurg). Toţi sunt în goana după tichia de mărgăritar cu care să îşi acopere chelia şi e doar o chestiune de timp până când ne vom înfrupa cu toţii din sarmaua gigant a vreunui record la care se lucrează din greu în birourile administraţiei locale a sărmanului Bucureşti.