Avatar şi finalul anticipat al lui James Cameron

Dacă admitem că e greu în ziua de azi să mai găseşti o idee originală pentru a face un film, aş putea să îi găsesc filmului "Avatar" scuze pentru platitudinea subiectului. Cu o seară înainte de "Avatar" (pe care, spun de la bun început, nu l-am urmărit în 3D) văzusem "Ultimul samurai", ceea ce a amplificat senzaţia de deja-vu . De câte ori nu aţi urmărit filme în care eroul principal este un viteaz ales să se infiltreze în tabăra inamică, de obicei o populaţie în curs de extincţie sau foarte săracă, dar localizată pe un bulgăre de aur, şi care, ajungând să îi cunoască de aproape pe localnici, îşi dă seama de injusteţea actului pe care urma să îl facă, se coalizează cu inamicul şi îl ajută să îl învingă pe agresor? De multe ori, nu? Pe lângă "Utimul samurai", ar mai fi "Dansând cu lupii" şi încă vreo câteva cu Dolph Lundgren.




Ok, atunci, dacă tema nu e originală, poate că efectele speciale să îl facă mai cu moţ. Repet, fără să îl fi văzut în 3D şi fără să fiu o admiratoare a filmelor cu efecte speciale, mă tem că nici la acest capitol "Avatar" nu m-a convins (o opinie pur personală: "Stăpânul inelelor" mi s-a părut superior şi mult mai impactant ca efecte). 3D este deja găselniţă pentru a impresiona la un capitol în care s-a ajuns la capăt cu imaginaţia. Cred că în 3D ar putea părea oarecum spectaculos şi "BD în acţiune".

Nu cunosc preferinţele politice ale lui James Cameron, dar impresia mea este că i-a ieşit o critică la adresa propriului guvern şi a politicii agresive a acestuia în lume. Unde se detectează în lume o resursă vitală şi aducătoare de bani, hop şi americanu' acolo. Cu armamentul sofisticat din dotare şi cu doza supremă de dispreţ faţă de alte culturi, cu atitudnea uniformizantă, păreau ei extratereştrii de care atât ne temem noi, pământenii, veniţi din cer să distrugă o civilizaţie, socotită de ei înapoiată, cum altfel?, pentru a instaura progresul.

Populaţia din Pandora se poate uşor identifica cu orice altă naţiune agresată azi de armata americană, în numele luptei împotriva terorismului. Până când pe fronturile de luptă din Irak sau din Afganistan se vor clarifica lucrurile, James Cameron a anticipat finalul pe care îl merită agresorii, într-o scenă cu adevărat memorabilă a filmului, dincolo fiarele mitice de peisajele spectaculoase de pe Pandora: să fie înfrânţi, încolonaţi, urcaţi în propriile elicoptere şi trimişi frumuşel acasă.

Sărbători sinistre

Deşi a trecut punctul culminant al sărbătorilor de iarnă, sper că un voi fi considerată întârziată dacă vă popun să citiţi mai jos un text de Gabriel Garcia Marquez despre oroarea în care se transformă de la an această perioadă a anului. Perfect de acord cu autorul asupra mercantilismului care a invadat vremea sărbătorilor (şi de care se pare că nu vom scăpa, pentru că tot mai multor oameni le place să practice sportul cumpărăturilor fără măsură) aş mai adăuga doar că acest text ar suferi modificări importante dacă l-am adapta puţin la realitatea românească şi la plăcerea compatrioţilor noştri de a-şi arăta muşchii şi veniturile cu acest prilej.

“Deja nimeni nu îşi mai aduce aminte de Dumnezeu de Sărbători. Sunt atâtea bubuituri de artificii, atâtea ghirlande de foc şi culori, atâţia curcani nevinovaţi sacrificaţi şi atâtea gânduri chinuitoare despre bani, pentru a da mai bine decât ne permit resursele reale, încât te întrebi dacă îi mai rămâne cuiva timp pentru a-şi da seama că un asemenea haos se produce pentru a celebra naşterea unui copil născut acum 2.000 de ani într-un staul mizerabil, la mică distanţă de locul unde, cu câteva mii de ani înainte, s-a născut regele David. 954 de milioane de creştini cred că acest copil era Dumnezeu încarnat, dar mulţi îl celebrează ca şi cum, în realitate, nu ar crede acest lucru. În plus, îl aniversează multe milioane de oameni care nu au crezut niciodată, dar care o fac pentru că le place petrecerea, şi mulţi alţii care ar fi dispuşi să întoarcă lumea cu susul în jos pentru ca nimeni să nu mai creadă.
Ar fi interesant de cercetat câţi dintre ei cred din suflet şi că sărbătoarea Crăciunului de acum este abominabilă şi nu îndrăznesc să o recunoască din cauza unei prejudecăţi care deja nu mai este religioasă, ci socială. Dar cel mai grav este dezastrul cultural pe care aceste sărbători pervertite îl cauzează. Înainte, în reprezentări (…), copilul Isus era mai mare decât boul din staul, casele urcate pe coline erau mai mari decât Fecioara Maria şi nimeni nu se concentra pe anacronisme: peisajul scenei naşterii era completat cu un tren de jucărie, cu o raţă de pluş mai mare decât un leu sau cu un agent de circulaţie care dirija o turmă de miei într-un colţ de Ierusalim. Deasupra de tot se punea o stea din hârtie aurie cu un bec în mijloc şi o rază din mătase galbenă care trebuia să le indice magilor drumul salvării. Rezultatul era mai dregrabă urât, dar se asemăna cu noi şi cu siguranţă era mai frumos decât falsurile proaste ale tablourilor vameşului Rousseau.

Mistificarea a început de când cu obiceiul cadourilor pe care nu le aduceau magii – aşa cum se crede în Spania – ci pruncul Isus. Noi, copiii, ne culcam mai deverme, pentru ca darurile să vină mai curând şi eram fericiţi ascultând minciunile poetice ale adulţilor. Totuşi, eu nu aveam mai mult de cinci ani când cineva a decis că era timpul să îmi spună adevărul. A fost o deziluzie nu doar pentru că eu credeam cu adevărat că pruncul Isus aducea cadourile, ci pentru că aş fi dorit să continui să cred asta. În plus, dintr-o logica pură de adult, m-am gândit atunci că şi celelalte mistere catolice erau inventate de către părinţi pentru a-i distra pe copii şi am rămas stupefiat. În acea zi, după cum spuneau învăţătorii iezuiţi din şcoala primară, am pierdut inocenţa, dar am descoperit şi că pe copii nu îi aduce barza, lucru în care aş mai vrea să mai cred pentru a mă gândi mai mult la amor decât la anticoncepţionale.
Toată această schimbare, în ultimii 30 de ani, prin intermediul unei operaţiuni comerciale de proporţii mondiale care este, concomitent, o devastatoare agresiune culturală.

Pruncul Isus a fost detronat de Santa Claus al americanilor şi al englezilor, care este identic cu Papa Noel al francezilor pe care îl cunoaştem toţi prea bine. A venit cu tot tacâmul: cu sania trasă de un ren şi bradul încărcat de jucării, sub un fantastic viscol. În realitate, acest uzurpator cu nasul roşu de berar nu este altcineva decât bunul Sfânt Nicolae, un sfânt pe care eu îl iubesc mult pentru că este sfântul bunicului meu, colonel, dar care nu are nici o legătură cu Crăciunul şi şi mai puţină cu Noaptea Ajunului tropical din America Latină.

După cum spune legenda nordică, Sfântul Nicolae i-a înviat pe câţiva şcolari pe care un urs îi sfâşiase în zăpadă şi pentru asta a fost proclamat patronul copiilor. Dar sărbătoarea lui se celebrează pe 6 decembrie şi nu pe 25. Legenda s-a instituţionalizat în provinciile germanice din Nord la sfârşitul secolului al XVIII-lea, alături de bradul cu jucării. Şi acum mai mult de o sută de ani a trecut în Marea britanie şi în Franţa. Apoi a ajuns în SUA, iar americanii au trimis-o în America de Sud cu toată cultura de contrabandă: zăpadă artificială, ornamente colorate, curcan umplut şi aceste cincisprezece zile de consumism festiv pe care puţini dintre noi îl evită. Una peste alta, poate cel mai sinistru lucru din aceste sărbători de consum este estetica mizerabilă pe carea au adus-o cu sine: cărţile poştale milostive, coroniţele de flori, clopoţeii de sticlă şi cântecele astea de retardaţi mintali care sunt colindele traduse din engleză. Şi alte stupizenii glorioase pentru care nici măcar nu merită să se fi inventat electicitatea.

Toate acestea, în vâltoarea celei mai înspăimântătoare sărbători a anului. O noapte infernală în care copiii nu pot dormi în casa plină de beţivii care au greşit poarta în căutarea unui loc unde să urineze (…). Minciună, nu este o noapte de pace şi iubire, ci contrariul ei. Este ocazia solemnă a oamenilor care nu se iubesc, oportunitatea providenţială de a îndeplini compromisuri mereu amânate: vizita la verişoara văduvă de 15 ani, la bunica paralizată pe care nimeni nu are curajul să o scoată în lume. Este bucuria prin decret, afecţiunea din milă, timpul pentru a dărui pentru că ni se dăruiesc cadouri sau pentru ca să ni se dăruiască şi pentru a plânge în public fără a da explicaţii. Este momentul aşteptat ca invitaţii să bea tot ce a rămas de la Crăciunul anterior: crema de mentă, lichiorul de ciocolată, vinul. Nu e surprinzător ca petrecerea să se sfârşească cu “focuri de armă”. Nu e surprinzător nici ca puştii – văzând atâtea lucruri atroce – să creadă, într-adevăr, că pruncul Isus nu s-a născut la Bethlehem ci în Statele Unite”.

Redaţi-mi dreptul să nu mor de gripă porcină!

Doi oameni au murit in România de aşa-zisa gripă porcină. Ştirile de la televizor încep cu tragica veste, după care, detaliile care urmează şi care, dintr-o minimă deontologie, trebuie să fie date (deşi parcă, în felul ăsta, mai scad din dramatism, nu?) ne aduc la cunoştinţă că oamenii respectivi sufereau de boli cardiace grave, erau diabetici sau obezi. Prin urmare, nici o secundă n-au stat bravii jurnalişti sa cujete o ţâră: "Mă, or fi murit ăştia de gripă porcină s-au i-au răpus suferinţele de-o viaţă, agravate?".

În fine, dată fiind situaţia alarmantă, îmi cer dreptul de a putea suferi de o viroză puternică, chiar de o gripă puternică, iar dacă, doamne fereşte, voi suferi de vreo boală incurabilă, ÎMI RECLAM DREPTUL să mor de boala aia, nu de gripă porcină! La câtă isterie s-a creat cu gripa H1N1, ăştia nu mai realizează dimensiunea penibilului pe care îl creează, demonstrează că nu gândesc nici cât un porc bolnav de gripă porcină când fac ştirile alea, din pricina obsesiei pentru audienţe. Mâine aştept următoarea ştire-bombă: "O a treia persoană a murit în România de gripă porcină. Victima avea 70 de ani şi suferea de leucemie în fază terminală" sau "Astăzi s-a înregistrat al patrulea caz mortal de gripă porcină. Nefericitul tocmai intrase frontal cu maşina într-un stâlp de pe margnea şoselei, având o viteză de 225 km/oră".

În ţara asta nu se mai poate muri de leucemie, de cancer, de accidente de maşină, de gripă banală sau de ce-o mai fi, se moare numai de gripă porcină.

Să mai zic că se moare în lumea asta de foame pe capete şi nimeni nu observă?

Enervanta limbă de lemn corporatistă

Sunt agresată de limba de lemn a corporaţiilor. Nu o mai suport, îmi face greaţă atât ea cât şi cei care o folosesc până se rupe în coate. Ma deranjează că un popor (al nostru) care se ofensează atât de uşor când e vorba de însemnele sale naţionale, căruia orice critică ce i se aduce i se pare un atentat la identitatea naţională, e atât de neglijent şi de aservit când e vorba de limbaj. Toate popoarele au ştiut să limiteze invazia de americanisme specifice muncii cu calculatorul (era să scriu computer) sau lucrului într-o multinaţională, să traducă ce se putea, ce nu, nu (pentru că şi puritanismul gen Şcoala Ardeleană, în care se „latiniza” fără noimă orice cuvânt suspect de a nu avea amintita origine, mi se pare la fel de ridicol).

Nimic mai adevărat că o limbă e vie şi cu cât e mai deschisă spre diverse infuenţe (vezi limba română, atât de îmbogăţită de toate etniile care au lăsat amprente neşterese şi binevenite în dicţionare) e mai bogată, mai expresivă, mai senzuală. Probabil că trăim acum ceea ce s-a mai întâmplat la începutul secolului XX când „ai noştri tineri” se întorceau de la Paris, exagerând cu franţuzismele, ca să pară mai deştepţi. În prezent, nu numai că importăm fără cel mai sumar filtru o serie de cuvinte străine, dar chiar râdem de ne prăpădim atunci când cineva alege să folosească versiunea românească a vreunui cuvânt englezesc.

De pildă, nu e fain deloc să spui „internet fără fir”, deşi exact acest lucru înseamnă în engleză cuvântul „wireless”, pe care tinerii capitalişti îl folosesc cu mândrie. Fie vorba între noi, mie mi se pare mult mai de râs să spun „daunladeaza-mi, te rog, şi mie asta!” (habar nu am dacă am scris corect, accept critici). Şefa mea nu spune niciodată în şedinţele de sumar de la serviciu „ne-ar trebui un material de rezervă”, ci o dă întruna cu „ne trebuie un backup”. Mai nou, în drum spre muncă, în cartierul multinaţionalelor care se construieşte cu râvnă în Pipera, mă întâmpină un panou imens cu o reclamă la un nou restaurant gen împinge-tava, mai modern, ce-i drept, dar tot împinge-tava. Reclama redă agenda unui angajat din zonă în care apare scris: 11.30 Brainstorming, 12.00 Meeting... 13.00 Lunch... Nimic în limba română, fraţilor! Dacă la „brainstorming” mai am şi eu ceva dubii, considerând că se poate găsi un termen mai inspirat decât furtună de idei, mă scoate din sărite că „meeting” nu se traduce cu „întâlnire”, iar „lunch”, cu mioriticul „prânz”. Cât despre team-buildinguri, cred că jumate din cei care merg la ele nu ştiu exact ce înseamnă, etimologic vorbind, dar dă-i înainte, vine din America? E bun!

E umilitor să nu ştii să foloseşti calculatorul atunci când interfaţa este în limba română, când în loc de „Tools”, care ai şti într-o secundă la ce foloseşte, îţi apare în faţa ochilor „Instrumente” şi te uiţi ca viţelul la poarta nouă. Iar asta este cea mai mică dintre încurcăturile în care te bagă un „word” în română. Funny, nu? Ăăăă, pardon, amuzant, nu?Pentru cei mai mulţi dintre noi, epoca comunistă a însemnat şi folosirea până la exasperare a unui limbaj limitat, a unor sintagme predefinite pe marginea cărora se construia un întreg discurs. Nici atunci nu s-a tradus „colhoz” sau „stahanovism”, dar de ce criticăm epoca aceea dacă acum înghiţim la fel de pe nemestecate limba de lemn a altui imperiu?

Variaţiuni pe aceeaşi temă cu Matei Vişniec

Într-un interviu acordat acum câteva zile pentru cotidianul "Evenimentul zilei", dramaturgul Matei Vişniec vorbeşte despre România ultimilor 20 de ani şi despre evoluţia (a se traduce involuţia) ţării de la căderea comunismului si instaurarea regimului care se presupune că ar fi trebuit să aducă respect, democraţie, prosperitate. Nu voi face un rezumat al interviului cu distinsul (la propriu şi la figurat) dramaturg rădăuţean care trăieşte de 22 de ani în Franţa, pentru că vă voi lăsa un link unde îl puteţi citi în întregime.

Două lucruri voiam doar să semnalez. Primul, concluzia pe care autorul o trage şi anume aceea că românii au ajuns la un grad de silă egal ca intensitate cu cel pe care îl resimţeau în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Într-un alt paragraf, întrebat dacă va vota pentru preşedinte, Matei Vişniec a răspuns afirmativ, însă nu fără a preciza că o face doar ca să nu îşi bată joc de ideea de democraţie, fiindcă atâta timp cât a trăit în România doar asta a visat, să intre şi România în "normalitatea" europeană a votului liber.




Mă miră şi mă doare că un intelectual de ţinuta lui Matei Vişniec reduce conceptul de democraţie la un vot pe care îl dă o dată la patru ani într-un spectru politic atât de puţin ofertant, în care toate alternativele sunt variaţiuni pe aceeaşi temă. Democraţia a ajuns un termen de care se abuzează, reducându-se la un simpu gest de introducere a votului în urnă, fără să i se mai respecte sensul originar, acela de participare EFECTIVĂ a cetăţeanului la viaţa politică. Votul s-a convertit în expresia absolută a democraţiei şi a libertăţii cetăţeanului, în vreme ce acestuia i se fură adevăratele drepturi, acela de a avea un loc de muncă sigur, sănătate şi învăţământ gratuite, zi de lucru de opt ore şi, în consecinţă, timp liber mai mult, respect pentru pensionari. Cred că acestea rămân teme actuale, neieşite din uz (asta apropo de acuzaţiile care s-au adus pe acest blog cum că mişcarea de stânga pierde startul deoarece se ancorează în trecut).


În fine, cu siguranţă că domnul Vişniec va dormi liniştit după 22 noiembrie, iluzionându-se că şi-a exercitat dreptul pe care doar o „democraţie adevărată” i-l poate oferi. Şi poate că momentul de împăcare sufletească îi va furniza şi ideea pentru proiectul următoarei sale piese de teatru: „Democraţie reală cu şomer deziluzionat: M-am uitat în buzunarele mele şi n-am găsit nimic”.

http://prezidentiale.evz.ro/emain/articolul/875497/Cantitatea-de-sila-este-egala-cu-cea-din-comunism

Satul/The Village (sau cum să controlezi societatea)

Regizorul M. Night Shyamalan poate fi suspectat că e deja previzibil în ceea ce priveşte finalurile sale... imprevizibile, răsturnările de situaţie, exerciţiul pe care ne obligă să îl facem, "silindu-ne" să acceptăm din mers o altă optică asupra poveştii pe care ne-o oferă (vezi „Indestructibilul” „Al şaselea simţ”). Totuşi, tentaţia de a a vedea ce surpziză ne rezervă de această dată e uriaşă.
Deşi are deja o vechime de cinci ani (între timp Shyamalan are în plan o continuare la „Indestructibilul”), abia de curând am văzut „Satul” („The Village”), cu William Hurt, Bryce Dallas Howard, Joaquin Phoenix, Adrien Brody sau Sigourney Weaver printre interpreţii principali.

Povestea este a unei comunităţi din Pensylvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea care trăieşte izolată de restul lumii, în apropierea unei păduri. Fiinţe ciudate şi terifiante populează pădurea, dar un pact tacit face ca nici una dintre părţi să nu încalce teritoriul celeilalte. Astfel, pacea şi liniştea comunităţii sunt asigurate, deşi intuitiv se ştie că fragilul armistiţiu va fi rupt. Acest lucru se întâmplă când Lucius, un tânăr din comunitate, dornic să vadă ce e dincolo de pădure, doreşte să înfrunte creaturile. Înainte de a o face, este rănit grav de „nebunul satului”, gelos că Lucius i-a furat-o pe Ivy, fiinţa pe care o iubea.

Ca să îl salveze, Ivy decide să plece ea după medicamente, dar pentru asta va trebui să străbată teritoriul „celor despre care nu se vorbea niciodată”. Este momentul în care „păstorul” comunităţii, chiar tatăl lui Ivy, îi relevă fiicei sale adevărul: nici vorbă de monştri, totul era o farsă bine orchestrată de către „sfatul bătrânilor” comunităţii care, cu ajutorul unor măşti şi al unor zgomote înfiorătoare produse în momente-cheie, perpetuau legenda vecinilor fioroşi şi însetaţi de sânge. Mai liniştită acum, Ivy pleacă la drum şi la finalul călătoriei prin pădure ajunge în... secolul XXI.
Nu e vorba de nici o călătorie în timp ci doar de revelaţia că Ivy şi ceilalţi consăteni trăiau izolaţi într-o comunitate a secolului XIX recreată de o mână de oameni care au decis să se retragă din civilizaţie după ce au trăit experienţe violente şi traumatizante. Revelaţia e doar a spectatorului deoarece Ivy nu o are, iar asta pentru că am „uitat” să vă spun că ea este oarbă şi nu îşi dă seama unde ajunge.

În fine, cu scuzele de rigoare pentru că am povestit tot filmul, privându-i pe cei care nu l-au urmărit de plăcarea suspansului, am făcut-o pentru a-mi fi înţeleasă în cunoştinţă de cauză opinia despre tema filmului. Acesta, dincolo de a fi o pledoarie despre puterea iubirii, necesitatea de a ne înfrunta propriile spaime, dificultatea de a ne exprima sentimentele, alienarea, o critică remarcabilă la adresa societăţii. Orice comunitate, ca să fie ţinută sub control, supravegheată, astfel încât nimeni să nu poată să se aventureze „în pădure”, trebuie terorizată, trebuie să conştientizeze, cu puţin „ajutor” prezenţa unui inamic, a unui monstru, trebuie să i se inoculeze frica, spaima faţă de o catastrofă cu consecinţe apocaliptice, în cazul în care nu urmează calea cea dreaptă. Iar de astfel de monştri e plină istoria. Ca de exemplu infernul, gripa aviară, porcină, teroriştii...

Pantoful ca armă politică

Discursurile politcienilor veroşi nu mai păcălesc pe oricine. Sălile în care se ţin conferinţele de presă devin nişte câmpuri de bătălie în care aceştia sunt ţintele bombardamentelor ziariştilor. Încărcătura "ucigătoare"? Pantoful, care devine mai nou arma de luptă şi de protest în faţa bazaconiilor debitate de preşedinţi semi-idioţi sau de organisme financiare internaţionale care se percep eliberatoare ale popoarelor oprimate şi sărace şi care încă mai cred că noi nu ne prindem că discursurile lor mântuitoare ascund, de fapt, o lăcomie rapace.

După George W.Bush, care s-a ferit la timp în decembrie 2008 de pantofii ziaristului irakian Muntazer al-Zaidi (arestat si eliberat, între timp, şi care i-a strigat fostului preşedinte al SUA: "Acesta este sărutul meu de adio, câine ce eşti"), joia trecută, un student turc l-a luat la ţintă pe preşedintele FMI, Dominique Strauss-Kahn, în timp ce acesta ţinea un discurs la o universitate din Istanbul. Tânărul care a avut curajul să strige: "FMI, afară din Turcia!" (numai in România organismul respectiv e privit ca soluţia salvatoare. Din fericire, evenimentele recente care implică intervenţa FMI in România au mai scos la iveală şi părerile alternative). Tânărul, care scria pentru un ziar de stânga şi era însoţit de membri ai partidului comunist turc, a fost scos afară de către forţele de ordine, însă protestul a continuat în faţa Universităţii.

Ambele incidente s-au petrecut în state islamice, acolo unde un astfel de gest îl dezonorează profund pe cel care i-a căzut victimă. Mă îndoiesc însă că Bush sau musiu Dominique Strauss-Kahn au lăsat capul în pământ, fiind persoane prea putin onorabile.

Oricum, eu cred că mai e puţin până când, printre noile măsuri de securitate la conferinţele de presă ale marilor demnitari va apărea şi obligativitatea ca presarii să se descalţe la uşă. Ca la intrarea în moschee.

Iată "incidentele":