duminică, 8 martie 2009

Vioara

De curând, uitându-mă la un western recent cu Russell Crowe şi cu Christian Bale mi-am dat seama că din acţiune lipseau indienii. În westernurile clasice era de neconceput absenţa conflictului dintre populaţia indigenă şi cowboy. A doua constatare a fost că, în copilărie, de câte ori mergeam la cinema să văd un western, toată sala ţinea cu pieile roşii. Oare de ce? Pentru că, inconştient, devii solidar cu cei oprimaţi, exploataţi, furaţi, neapăraţi de autorităţi.




Ca la fel stau lucrurile în filmul mexican „Vioara”, al regizorului Francisco Vargas. Aici povestea este a unor indigeni care sprijină gherilele revoluţionare din munţi. De cele mai multe ori, cinematograful „corect politic” prezintă o versiune oficială, aşa încât portretul luptătorilor de gherilă este cel al unor derbedei visători care n-au altceva mai bun de făcut decât să şicaneze autoritatea şi să nu o lase în pace să „gândească” pentru binele tuturor. În filmul de faţă, optica e diferită, aşa încât avem de a face cu o versiune alternativă.

Plutarco (Angel Tavira), un bătrân mexican, călătoreşte din sat în sat, alături de fiul şi de nepotul său, cântând la vioară şi sperând să câştige destul cât să le ajungă tuturor pentru a pleca acasă, în ţinutul unde îi aştepta restul familiei. Pentru săraci însă, circulaţia liberă în propria ţară este o chestiune care ţine de capriciul autorităţilor şi al soldaţilor, aşa încât încercarea bunicului, călare pe un măgar (şi acesta primit în urma unei negocieri umilitoare cu un fermier), de a străpunge un punct de control eşuează.

Comandantul punctului îi lasă, totuşi, bătrânului opţiunea de a pleca la ai săi, dar fără vioară. Pentru că aceasta e unica sa sursă de venit, Plutarco se vede obligat să nu mai plece, ba mai mult, trebuie să revină zilnic la punctul de control pentru a-i cânta comandantului meloman diverse melodii. Dar Plutarco ascunde un secret: o ascunzătoare într-un lan de porumb unde se găseşte muniţie pentru gherile. Într-una dintre zile, el lasă vioara în ascunzătoare şi umple carcasa cu gloanţe şi pistoale.



A doua zi însă, nu mai găseşte vioara, desoperită între timp de soldaţi, şi de aici începe tragedia. Fiul lui Plutarco, care alimenta gherilele cu arme, şi alţi „colaboraţionişti” sunt prinşi, torturaţi şi ucişi. Soartă pe care o împărtăţeşte şi bătrânul.
Scapă însă nepotul lui, care reia traseul de „trubadur” şi, cu siguranţă, pe cel de revoluţionar, când va creşte mare.

Când dispune de resurse superioare, duşmanul e aproape întotdeauna mai isteţ, dar ceea ce nu poate să facă, în ciuda cruzimii cu care acţionează, este să suprime o populaţie întreagă. Mereu se va găsi cineva care să continue lupta...

video

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu