joi, 4 martie 2010

Coreea de Nord, în viziunea unor cehi care s-au dus boi şi s-au întors vaci

În documentarul "Bun venit în Coreea de Nord", realizat de Linda Jablonska, şi pe care l-am urmărit recent pe HBO, un grup de turişti cehi pleacă în vizită în Coreea de Nord, înarmaţi cu camere foto digitale de ultimă generaţie şi tot arsenalul de prejudecăţi promovat în Europa. Ajungând acolo, descoperă o ţară austeră, cu bulevarde imense pe care abia dacă circulă maşinile, cu soldaţi postaţi în locuri strategice, fără McDonalds sau Vodafone şi urmăriţi îndeaproape de doi tipi de la Serviciile Secrete, mascaţi în ajutor de ghid.

Turiştii noştri sunt totuşi surprinşi că la frontieră controlul nu a fost "la sânge", nu li s-a confiscat nici un aparat de fotografiat sau cameră de luat vederi, ba, dacă ar fi fost mai curajoşi, ar fi putut intra şi cu telefoanele mobile. Hotelul era mai mult decât decent, cazarea în afara Phenianului, când era cazul, se făcea în nişte vilişoare rezonabile, ceea ce l-a determinat pe "criticul-sef" al grupului, un filozof tip "Radio Şanţ", să se revolte chiar: "Nu e posibil ca noi sa locuim aici, sa avem mâncare la discreţie, în timp ce la o sută de metri mai încolo oamenii mor de foame". Să te afli în Coreea de Nord şi să nu probezi cu propriii tăi ochi dacă această aserţiune este autentică se cheamă lipsă de curiozitate şi atitudine de papagal care repetă conştiincios ce îi spune propaganda. Ca şi alte "axiome", cum ar fi aceea că oamenii nu zâmbesc sau trăiesc în case mizerabile, dar nici unul nu avea curiozitatea să se îndepărteze de bulevard şi să filmeze o astfel de casă nelocuibilă. De altfel, nici măcar o înregistrare (şi slavă domnului, nu duceau lipsă de camere de luat vederi) nu probează spusele lor, totul se reduce la declaraţii stereotipe şi fantasmagorice, făcute cu scopul de a spori dramatismul prezentării.

După mai multe zile în care au vizitat diverse locuri din Coreea de Nord şi în care am fost şi noi, telespectaotrii, martori ai unor peisaje adesea superioare României capitaliste (terenuri agricole cultivate, spre exemplu, sau drumuri care le-ar fi putut provoca invidie şoferilor de pe la noi), cehii se urcă în tren să plece spre China, cu regretul că nu au putut să o vâre pe ghidă sub banchetă şi să o scoată din ţară. În opinia lor, vezi doamne, pe chipul femeii care le făcea cu mâna de pe peron se citea disperarea.

Dacă ar trebui să trăiesc din nou sub un regim comunist şi aş putea alege din cele existente în lume, aş prefera Cuba Coreei de Nord. E mai solară, mai lipsită de rigiditate. În plus, spectacolele omagiale cel puţin suspecte ca şi calitate şi risipitoare de bani şi alte resurse nu au fost niciodată pe gustul meu. Slăvirea până la paroxism a conducătorului iubit e, în opinia mea, un minus al ideologiei comuniste, iar în Coreea de Nord Kim Jong Il e adulat fără măsură. Dar noi, europenii, ar trebui să înţelegem că adulaţia lor nu vine exclusiv din îndoctrinare, ci mai degrabă dintr-o cultură milenară a supuşeniei, care nu e proprie doar coreenilor, ci şi japonezilor. Dar pe ăştia nu-i mai critică nimeni.

Cert este că cehii din documentar au plecat acolo cu multe prejudecăţi pe care nu au avut curiozitatea să le verifice şi s-au întors cu şi mai multe, create de ei înşişi. Cu aerele lor de superioritate, s-au dus boi şi s-au întors vaci. E curioasă atitudinea unei turiste (nevasta filozofului) care era surprinsă plăcut de faptul că nu totul era atât de rău precum îşi imagina, dar la sfârşit a întors-o (cred că filozoful, destul de autoritar, de altfel, i-a făcut instructajul înainte) concluziona cât de teribilă a fost aventura. Trebuie să fii cel puţin inconştient să spui că îţi este dor de smog şi de McDonalds. Îngrăşare plăcută!