marți, 24 noiembrie 2009

Redaţi-mi dreptul să nu mor de gripă porcină!

Doi oameni au murit in România de aşa-zisa gripă porcină. Ştirile de la televizor încep cu tragica veste, după care, detaliile care urmează şi care, dintr-o minimă deontologie, trebuie să fie date (deşi parcă, în felul ăsta, mai scad din dramatism, nu?) ne aduc la cunoştinţă că oamenii respectivi sufereau de boli cardiace grave, erau diabetici sau obezi. Prin urmare, nici o secundă n-au stat bravii jurnalişti sa cujete o ţâră: "Mă, or fi murit ăştia de gripă porcină s-au i-au răpus suferinţele de-o viaţă, agravate?".

În fine, dată fiind situaţia alarmantă, îmi cer dreptul de a putea suferi de o viroză puternică, chiar de o gripă puternică, iar dacă, doamne fereşte, voi suferi de vreo boală incurabilă, ÎMI RECLAM DREPTUL să mor de boala aia, nu de gripă porcină! La câtă isterie s-a creat cu gripa H1N1, ăştia nu mai realizează dimensiunea penibilului pe care îl creează, demonstrează că nu gândesc nici cât un porc bolnav de gripă porcină când fac ştirile alea, din pricina obsesiei pentru audienţe. Mâine aştept următoarea ştire-bombă: "O a treia persoană a murit în România de gripă porcină. Victima avea 70 de ani şi suferea de leucemie în fază terminală" sau "Astăzi s-a înregistrat al patrulea caz mortal de gripă porcină. Nefericitul tocmai intrase frontal cu maşina într-un stâlp de pe margnea şoselei, având o viteză de 225 km/oră".

În ţara asta nu se mai poate muri de leucemie, de cancer, de accidente de maşină, de gripă banală sau de ce-o mai fi, se moare numai de gripă porcină.

Să mai zic că se moare în lumea asta de foame pe capete şi nimeni nu observă?

Enervanta limbă de lemn corporatistă

Sunt agresată de limba de lemn a corporaţiilor. Nu o mai suport, îmi face greaţă atât ea cât şi cei care o folosesc până se rupe în coate. Ma deranjează că un popor (al nostru) care se ofensează atât de uşor când e vorba de însemnele sale naţionale, căruia orice critică ce i se aduce i se pare un atentat la identitatea naţională, e atât de neglijent şi de aservit când e vorba de limbaj. Toate popoarele au ştiut să limiteze invazia de americanisme specifice muncii cu calculatorul (era să scriu computer) sau lucrului într-o multinaţională, să traducă ce se putea, ce nu, nu (pentru că şi puritanismul gen Şcoala Ardeleană, în care se „latiniza” fără noimă orice cuvânt suspect de a nu avea amintita origine, mi se pare la fel de ridicol).

Nimic mai adevărat că o limbă e vie şi cu cât e mai deschisă spre diverse infuenţe (vezi limba română, atât de îmbogăţită de toate etniile care au lăsat amprente neşterese şi binevenite în dicţionare) e mai bogată, mai expresivă, mai senzuală. Probabil că trăim acum ceea ce s-a mai întâmplat la începutul secolului XX când „ai noştri tineri” se întorceau de la Paris, exagerând cu franţuzismele, ca să pară mai deştepţi. În prezent, nu numai că importăm fără cel mai sumar filtru o serie de cuvinte străine, dar chiar râdem de ne prăpădim atunci când cineva alege să folosească versiunea românească a vreunui cuvânt englezesc.

De pildă, nu e fain deloc să spui „internet fără fir”, deşi exact acest lucru înseamnă în engleză cuvântul „wireless”, pe care tinerii capitalişti îl folosesc cu mândrie. Fie vorba între noi, mie mi se pare mult mai de râs să spun „daunladeaza-mi, te rog, şi mie asta!” (habar nu am dacă am scris corect, accept critici). Şefa mea nu spune niciodată în şedinţele de sumar de la serviciu „ne-ar trebui un material de rezervă”, ci o dă întruna cu „ne trebuie un backup”. Mai nou, în drum spre muncă, în cartierul multinaţionalelor care se construieşte cu râvnă în Pipera, mă întâmpină un panou imens cu o reclamă la un nou restaurant gen împinge-tava, mai modern, ce-i drept, dar tot împinge-tava. Reclama redă agenda unui angajat din zonă în care apare scris: 11.30 Brainstorming, 12.00 Meeting... 13.00 Lunch... Nimic în limba română, fraţilor! Dacă la „brainstorming” mai am şi eu ceva dubii, considerând că se poate găsi un termen mai inspirat decât furtună de idei, mă scoate din sărite că „meeting” nu se traduce cu „întâlnire”, iar „lunch”, cu mioriticul „prânz”. Cât despre team-buildinguri, cred că jumate din cei care merg la ele nu ştiu exact ce înseamnă, etimologic vorbind, dar dă-i înainte, vine din America? E bun!

E umilitor să nu ştii să foloseşti calculatorul atunci când interfaţa este în limba română, când în loc de „Tools”, care ai şti într-o secundă la ce foloseşte, îţi apare în faţa ochilor „Instrumente” şi te uiţi ca viţelul la poarta nouă. Iar asta este cea mai mică dintre încurcăturile în care te bagă un „word” în română. Funny, nu? Ăăăă, pardon, amuzant, nu?Pentru cei mai mulţi dintre noi, epoca comunistă a însemnat şi folosirea până la exasperare a unui limbaj limitat, a unor sintagme predefinite pe marginea cărora se construia un întreg discurs. Nici atunci nu s-a tradus „colhoz” sau „stahanovism”, dar de ce criticăm epoca aceea dacă acum înghiţim la fel de pe nemestecate limba de lemn a altui imperiu?

duminică, 15 noiembrie 2009

Variaţiuni pe aceeaşi temă cu Matei Vişniec

Într-un interviu acordat acum câteva zile pentru cotidianul "Evenimentul zilei", dramaturgul Matei Vişniec vorbeşte despre România ultimilor 20 de ani şi despre evoluţia (a se traduce involuţia) ţării de la căderea comunismului si instaurarea regimului care se presupune că ar fi trebuit să aducă respect, democraţie, prosperitate. Nu voi face un rezumat al interviului cu distinsul (la propriu şi la figurat) dramaturg rădăuţean care trăieşte de 22 de ani în Franţa, pentru că vă voi lăsa un link unde îl puteţi citi în întregime.

Două lucruri voiam doar să semnalez. Primul, concluzia pe care autorul o trage şi anume aceea că românii au ajuns la un grad de silă egal ca intensitate cu cel pe care îl resimţeau în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Într-un alt paragraf, întrebat dacă va vota pentru preşedinte, Matei Vişniec a răspuns afirmativ, însă nu fără a preciza că o face doar ca să nu îşi bată joc de ideea de democraţie, fiindcă atâta timp cât a trăit în România doar asta a visat, să intre şi România în "normalitatea" europeană a votului liber.




Mă miră şi mă doare că un intelectual de ţinuta lui Matei Vişniec reduce conceptul de democraţie la un vot pe care îl dă o dată la patru ani într-un spectru politic atât de puţin ofertant, în care toate alternativele sunt variaţiuni pe aceeaşi temă. Democraţia a ajuns un termen de care se abuzează, reducându-se la un simpu gest de introducere a votului în urnă, fără să i se mai respecte sensul originar, acela de participare EFECTIVĂ a cetăţeanului la viaţa politică. Votul s-a convertit în expresia absolută a democraţiei şi a libertăţii cetăţeanului, în vreme ce acestuia i se fură adevăratele drepturi, acela de a avea un loc de muncă sigur, sănătate şi învăţământ gratuite, zi de lucru de opt ore şi, în consecinţă, timp liber mai mult, respect pentru pensionari. Cred că acestea rămân teme actuale, neieşite din uz (asta apropo de acuzaţiile care s-au adus pe acest blog cum că mişcarea de stânga pierde startul deoarece se ancorează în trecut).


În fine, cu siguranţă că domnul Vişniec va dormi liniştit după 22 noiembrie, iluzionându-se că şi-a exercitat dreptul pe care doar o „democraţie adevărată” i-l poate oferi. Şi poate că momentul de împăcare sufletească îi va furniza şi ideea pentru proiectul următoarei sale piese de teatru: „Democraţie reală cu şomer deziluzionat: M-am uitat în buzunarele mele şi n-am găsit nimic”.

http://prezidentiale.evz.ro/emain/articolul/875497/Cantitatea-de-sila-este-egala-cu-cea-din-comunism

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Satul/The Village (sau cum să controlezi societatea)

Regizorul M. Night Shyamalan poate fi suspectat că e deja previzibil în ceea ce priveşte finalurile sale... imprevizibile, răsturnările de situaţie, exerciţiul pe care ne obligă să îl facem, "silindu-ne" să acceptăm din mers o altă optică asupra poveştii pe care ne-o oferă (vezi „Indestructibilul” „Al şaselea simţ”). Totuşi, tentaţia de a a vedea ce surpziză ne rezervă de această dată e uriaşă.
Deşi are deja o vechime de cinci ani (între timp Shyamalan are în plan o continuare la „Indestructibilul”), abia de curând am văzut „Satul” („The Village”), cu William Hurt, Bryce Dallas Howard, Joaquin Phoenix, Adrien Brody sau Sigourney Weaver printre interpreţii principali.




Povestea este a unei comunităţi din Pensylvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea care trăieşte izolată de restul lumii, în apropierea unei păduri. Fiinţe ciudate şi terifiante populează pădurea, dar un pact tacit face ca nici una dintre părţi să nu încalce teritoriul celeilalte. Astfel, pacea şi liniştea comunităţii sunt asigurate, deşi intuitiv se ştie că fragilul armistiţiu va fi rupt. Acest lucru se întâmplă când Lucius, un tânăr din comunitate, dornic să vadă ce e dincolo de pădure, doreşte să înfrunte creaturile. Înainte de a o face, este rănit grav de „nebunul satului”, gelos că Lucius i-a furat-o pe Ivy, fiinţa pe care o iubea.


Ca să îl salveze, Ivy decide să plece ea după medicamente, dar pentru asta va trebui să străbată teritoriul „celor despre care nu se vorbea niciodată”. Este momentul în care „păstorul” comunităţii, chiar tatăl lui Ivy, îi relevă fiicei sale adevărul: nici vorbă de monştri, totul era o farsă bine orchestrată de către „sfatul bătrânilor” comunităţii care, cu ajutorul unor măşti şi al unor zgomote înfiorătoare produse în momente-cheie, perpetuau legenda vecinilor fioroşi şi însetaţi de sânge. Mai liniştită acum, Ivy pleacă la drum şi la finalul călătoriei prin pădure ajunge în... secolul XXI.
Nu e vorba de nici o călătorie în timp ci doar de revelaţia că Ivy şi ceilalţi consăteni trăiau izolaţi într-o comunitate a secolului XIX recreată de o mână de oameni care au decis să se retragă din civilizaţie după ce au trăit experienţe violente şi traumatizante. Revelaţia e doar a spectatorului deoarece Ivy nu o are, iar asta pentru că am „uitat” să vă spun că ea este oarbă şi nu îşi dă seama unde ajunge.

În fine, cu scuzele de rigoare pentru că am povestit tot filmul, privându-i pe cei care nu l-au urmărit de plăcarea suspansului, am făcut-o pentru a-mi fi înţeleasă în cunoştinţă de cauză opinia despre tema filmului. Acesta, dincolo de a fi o pledoarie despre puterea iubirii, necesitatea de a ne înfrunta propriile spaime, dificultatea de a ne exprima sentimentele, alienarea, o critică remarcabilă la adresa societăţii. Orice comunitate, ca să fie ţinută sub control, supravegheată, astfel încât nimeni să nu poată să se aventureze „în pădure”, trebuie terorizată, trebuie să conştientizeze, cu puţin „ajutor” prezenţa unui inamic, a unui monstru, trebuie să i se inoculeze frica, spaima faţă de o catastrofă cu consecinţe apocaliptice, în cazul în care nu urmează calea cea dreaptă. Iar de astfel de monştri e plină istoria. Ca de exemplu infernul, gripa aviară, porcină, teroriştii...

video

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Pantoful ca armă politică

Discursurile politcienilor veroşi nu mai păcălesc pe oricine. Sălile în care se ţin conferinţele de presă devin nişte câmpuri de bătălie în care aceştia sunt ţintele bombardamentelor ziariştilor. Încărcătura "ucigătoare"? Pantoful, care devine mai nou arma de luptă şi de protest în faţa bazaconiilor debitate de preşedinţi semi-idioţi sau de organisme financiare internaţionale care se percep eliberatoare ale popoarelor oprimate şi sărace şi care încă mai cred că noi nu ne prindem că discursurile lor mântuitoare ascund, de fapt, o lăcomie rapace.

După George W.Bush, care s-a ferit la timp în decembrie 2008 de pantofii ziaristului irakian Muntazer al-Zaidi (arestat si eliberat, între timp, şi care i-a strigat fostului preşedinte al SUA: "Acesta este sărutul meu de adio, câine ce eşti"), joia trecută, un student turc l-a luat la ţintă pe preşedintele FMI, Dominique Strauss-Kahn, în timp ce acesta ţinea un discurs la o universitate din Istanbul. Tânărul care a avut curajul să strige: "FMI, afară din Turcia!" (numai in România organismul respectiv e privit ca soluţia salvatoare. Din fericire, evenimentele recente care implică intervenţa FMI in România au mai scos la iveală şi părerile alternative). Tânărul, care scria pentru un ziar de stânga şi era însoţit de membri ai partidului comunist turc, a fost scos afară de către forţele de ordine, însă protestul a continuat în faţa Universităţii.

Ambele incidente s-au petrecut în state islamice, acolo unde un astfel de gest îl dezonorează profund pe cel care i-a căzut victimă. Mă îndoiesc însă că Bush sau musiu Dominique Strauss-Kahn au lăsat capul în pământ, fiind persoane prea putin onorabile.

Oricum, eu cred că mai e puţin până când, printre noile măsuri de securitate la conferinţele de presă ale marilor demnitari va apărea şi obligativitatea ca presarii să se descalţe la uşă. Ca la intrarea în moschee.

Iată "incidentele":

video


video

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Benedetti, celebru în lume, necunoscut în România

Poetul şi scriitorul uruguayan Mario Benedetti este foarte puţin cunoscut în România (totuşi, a ajuns şi prin ţara noastră în 1964, fiind invitat la întâlnirea internaţională a scriitorilor de la Bucureşti). A decedat anul acesta în luna mai, înainte ca parte din opera sa să fie tradusă şi în română. Mare păcat, dar încă nu e târziu, deşi convingerile de stânga ale autorului s-ar putea să nu constituie argumente care să anime editurile să o facă. Totuşi, poate vom avea vreodată ocazia să citim şi în română poeziile sale încântătoare. Sau măcar „La tregua” („Armistiţiul”), romanul scris în 1960, care a înregistrat cel mai mare succes la public şi care a reprezentat pretextul acestei postări.



În carte, Mario Benedetti face, prin intermediul personajului său, o descriere şi o critică, totodată, a clasei birocratice uruguaiyene, frustrată, lipsită de perspectivă şi anihilată mental. De altfel, autorul spunea odată că „Uruguay este singurul birou din lume care a obţinut statutul de Republică”, aluzie la faptul că Uruguay era o ţară de funcţionari şi de pensionari tineri (eroul din „La Tregua se pensionează la 50 de ani). Subiectul l-a preocupat pe Benedetti, care mai apoi a publicat volumul de poezii „Poemas de la oficina” („Poezii despre birou”).

Revenind la „Armistiţiu”, Mario Santome este un funcţionar care aşteaptă să se pensioneze. Rutinat de un serviciu plictisitor, duce şi o viaţă personală precară. Văduv de peste 20 de ani, are trei copii de care nu e foarte apropiat şi care văd în el modelul asfixiant a ceea ce ar putea deveni ei în viitor. E genul de bărbat care crede că viaţa e formată din momente de fericire, fericirea absolută şi mai ales constantă fiind o himeră. În toiul acestui deşert profesional, personal si sentimental, Mario se îndrăgosteşte de Laura, o tânără de 24 de ani, nou-angajată la biroul său. Cu ea, bucuria, pofta de viaţă, pasiunea revin, cu ea trăieşte, între două etape „războinice” ale vieţii, momentul de „armistiţiu” la care face trimitere titlul cărţii, însă, ca toate armistiţiile, acesta are un final, dramatic pentru personaj. Prima ecranizare a cărţii, după părerea mea inferioară romanului, s-a făcut în 1974 şi a fost nominalizată la Oscar pentru cel mai bun film străin. La vremea aceea, autorul chiar a criticat pelicula, reproşându-i faptul că a omis aluziile politice făcute de el în volum.

În poezie, Benedetti are versuri calde, sincere, care vorbesc despre dragoste, revoltă şi rezistenţă concomitent. Mie mi-a plăcut la Benedetti că niciodată nu a separat conceptul de iubire de cel de luptă sau de libertate. Cele trei sunt indivizibile. „Te quiero” („Te iubesc”) e imnul iubirii în forma ei cea mai sinceră, o sinceritate dureroasă poate, în care perechea adevărată e cea care trece dincolo de absurdităţile amoroase ale unui cuplu obişnuit şi dăinuie prin virtuţi precum prietenia, complicitatea, libertatea.

Mario Benedetti a fost o voce protestatară care a luptat în maniera sa împotriva inechităţii. Pe 27 iunie 1973, în Uruguay evenimentele politice s-au precipitat şi, pe 27 iunie, preşedintele Juan María Bordaberry, succesor al lui Pacheco Areco, a dizolvat parlamentul, a interzis partidele politice şi sindicatele, instaurând un regim civico-militar. La puţin timp după aceste schimbări, Mario Benedetti a fost nevoit să plece în Argentina, primul popas al exilului său. Au urmat Peru şi apoi Cuba, despre a cărei revoluţie din 1959 a spus: „a fost o zguduitură care a transformat în verosimil ceea ce până atunci părea de domeniul fantasticului”.

Transcriu mai jos poezia „Te iubesc” cu o traducere de profan, dar şi de admiratoare a lui Benedetti.


Te quiero

Tus manos son mi caricia,
mis acordes cotidianos;
te quiero porque tus manos
trabajan por la justicia.

Si te quiero es porque sos
mi amor, mi cómplice, y todo.
Y en la calle codo a codo
somos mucho más que dos.

Tus ojos son mi conjuro
contra la mala jornada;
te quiero por tu mirada
que mira y siembra futuro.

Tu boca que es tuya y mía,
Tu boca no se equivoca;
te quiero por que tu boca
sabe gritar rebeldía.

Si te quiero es porque sos
mi amor mi cómplice y todo.
Y en la calle codo a codo
somos mucho más que dos.

Y por tu rostro sincero.
Y tu paso vagabundo.
Y tu llanto por el mundo.
Porque sos pueblo te quiero.

Y porque amor no es aurora,
ni cándida moraleja,
y porque somos pareja
que sabe que no está sola.

Te quiero en mi paraíso;
es decir, que en mi país
la gente vive feliz
aunque no tenga permiso.

Si te quiero es por que sos
mi amor, mi cómplice y todo.
Y en la calle codo a codo
somos mucho más que dos.

...........................................................

Te iubesc

Mâinile tale sunt mângâierea mea,
acordurile mele cotidiene,
te iubesc pentru că mâinile tale
trudesc pentru dreptate.

Dacă te iubesc e pentru că eşti
iubirea mea, complicea mea, totul,
Şi pe stradă cot la cot
Suntem mai mult decat doi.

Ochii tăi sunt descântec
împotriva zilei rele
Te iubesc pentru privirea-ţi
Ce se uită şi seamănă viitor.

Gura ta, a ta şi a mea deopotrivă,
gura ta nu se înşală;
te iubesc fiindcă gura ta
ştie să strige răzvrătire.

Dacă te iubesc e pentru că eşti
iubirea mea, complicea mea, totul,
Şi pe stradă cot la cot
Suntem mai mult decat doi.

Şi pentru chipul tău sincer
şi pasul tău hoinar
şi plânsul tău pentru lume
pentru că însemni popor, te iubesc.

Şi pentru că iubirea nu înseamnă auroră,
nici candidă morală,
şi pentru că suntem o pereche
Ce ştie că nu e singură.

Te iubesc în paradisul meu;
adică, în ţara mea
oamenii trăiesc fericiţi
deşi nu au permis.

Dacă te iubesc e pentru că eşti
iubirea mea, complicea mea, totul,
Şi pe stradă cot la cot
Suntem mai mult decat doi.

luni, 7 septembrie 2009

Universal Channel ne face urâţi şi mediocri

Universal Channel e un canal tv pe care comutam destul de frecvent în ultima vreme, datorită unor seriale şi filme mai răsărite pe care le difuzează. În weekend-ul trecut m-a şocat un promo pe care l-am vizionat de mai multe ori, trăgând nădejde că poate nu am auzit bine. El zice ceva de genul: “Starurile nu sunt ca mine sau ca tine. Ele sunt frumoase, talentate…” şi continuă cu alte chestii cărora le acordam deja mai puţină importanţă, atâta vreme cât vocea de la tv tocmai îmi transmitea un mesaj: “eşti urâtă şi mediocră”.

Staţi, că nu doar eu, încă vreo câteva mii care poate priveau la acea oră spotul de promovare al postului (palidă consolare că domnul care punea voce s-a trecut şi pe el în categoría nefericiţilor urâţi şi proşti). Oi fi urâtă şi mediocră, dar, ca să fiu şi rea, spun că vocea de la tv a omis să completeze despre staruri: “Ele un sunt ca mine sau ca tine. Ele sunt depresive, anorexice, siliconate, dependente de diverse substanţe, frustrate, etc.”. Publicitatea e uzina unde se fabrică iluzii, false necesităţi. Fetiţe gen Barbie se înfometează trăind cu speranţa că sacrificiul nu le va fi în van şi că într-o zi vor fi remarcate de vreun producător ce ia masa în restaurantul unde ele le servesc cafeaua. Cultura Hollywood-ului mutilează, creează criterii neadevărate, standarde mincinoase.

Asta nu mai e de mult România noastră

E măret ce doreşte Alexandra Svet în deja celebrul ei manifest “Asta nu e România noastră”, adică o Românie performantă, eliberată de o clasă politică abjectă, coruptă, imorală care o gâtuie. Totuşi, ceva m-a deranjat în discursul său. Musteşte de termeni “multinaţionali" (business, task, dead-line, traininguri, team-buildinguri, power pointuri, etc.), adică limba de lemn a capitalismului care, din câte ştiu, şi-a băgat mult coada în treburile interne şi se face vinovat destul de mult pentru situaţia prezentă a României. Inclusiv cuvântul lider este scris în varianta sa engleză, preferată de managerii de top: leader.

A scăpa de lepădăturile care ne guvernează nu înseamnă să acceptăm orbeşte o traiectorie occidentală care generează discrepanţe sociale enorme. Ar fi o eroare. Lumea nu e compusă numai din tineri deştepti, dinamici, capabili, “experţi în domeniul lor”, “creiere vânate de toate companiile multinaţionale, oameni care gestionează bugete de miliarde”, “care ştiu să negocieze într-un mediu internaţional, într-o piaţă globală”, ci mai ales din oameni simpli, cu mai puţină educaţie, poate mai puţin dinamici, dar care au şi ei aceleaşi drepturi precum noi cei ce ne-am tocit coatele pe băncile şcolilor. Mă tem că Alexandra se rezumă la a elogia o elită, fie ea de tineri capabili, însă toţi manageri, directori de bănci, patroni, scoţându-i din schemă pe cei mulţi. E de înteles, pe de o parte, e femeie de afaceri.



Nu e vorba, o sustin în iniţiativa ei de a-i scoate pe români din starea de indiferenţă cruntă faţă de propriile lor interese (din cauza statutului de spectatori pe care îl au românii, împart vina cu clasa politică), dar a crede că „centrele politice şi financiare” abia aşteaptă să recepteze România ca pe un interlocutor nou” e o afirmaţie care mi-ar provoca o criză de râs dacă nu aş considera-o dramatică. România nu mai e de mult a noastră. Asta pentru că hoţii sunt şi de-ai noştri, dar şi de-ai lor, adică exact acei manageri ce gândesc global (după cum spune Alexandra), întâmpinaţi, timp de 20 de ani, nu cu pâine şi sare, ci cu contractele deja pregătite pentru a intra în posesia ţării şi pentru a o sărăci deliberat.

Mai degrabă aş fi de acord cu un punct de vedere postat de un cititor al manifestului. Iată comentariul lui Ion:

"Nu Alexandra, sub nici o formă nu vrem să schimbăm stăpânirea analfabeţilor de care pomeneşti cu a şefilor din multinaţionale, e ca şi cum ai schimba o armată cotropitoare cu alta. Căci multinaţionala nu are alt Dumnezeu decât banul, iar slăbiciunea guvernelor duce la întărirea transnaţionalei. Noi avem nevoie de alt sistem social, clădit pe om, nu pe ban, care să aducă mai multă bunăstare socială, nu materială (…). Doar când românul va conştientiza necesitatea coeziunii sociale vom reuşi ceva. Dar asta nu se va întâmpla în acest secol. Manipularea şi pervertirea conştiintelor sunt apanajul mediei corporatiste".


http://gandeste.org/general/treziti-va-asta-nu-e-romania-noastra/4139/comment-page-1/

vineri, 31 iulie 2009

Umilă scrisoare către Mircea Cărtărescu

Buna ziua domnule Cărtărescu,

Mi-a ataras atenţia o parte a unei fraze din articolul dumneavoastră "Toţi aligatorii să poftească la urne", publicat în "Evenimentul zilei". Vă referiţi acolo la intelectualii care, pentru a fi la modă, se declară marxisti sau maoişti, "fără să se gândească la memoria milioanelor de oameni ale căror vieţi au fost distruse de comunism".

Dar ce ne facem cu milioanele de copii africani, de exemplu, ale căror vieţi au fost distruse de data aceasta de măreţul şi izbăvitorul capitalism care îşi testează pe ei medicamentele, vaccinurile, armele? Uciderea în masă nu se face doar în beciuri cu lumina în ochi. Există metode mult mai subtile folosite cu succes de sisteme politice spre care privim ca la Dumnezeu.

Pot fi de acord cu multe dintre afirmatiile dumneavoastra referitoare la comunism, l-am trăit si eu vreo 14 ani şi îmi amintesc perfect anii de foame şi de umilinţe la coadă la pâine (mi-am petrecut vacanţe întregi cu urechile ciulite pentru a auzi când ajunge maşina de pâine la alimentara, să pot alerga, pentru că eram mai slăbuţă şi mai fâşneaţă şi ajungeam printre primii acolo). Am citit si despre anii de teroare de la începutul comunismului în România, dar mai ştiu şi că părintii mei au trăit nişte ani '70 destul de decenţi, că tatăl meu a putut să refuze să colaboreze cu Securitatea, fără să mai fie şicanat după refuz. Iar eu am şi multe amintiri frumoase din copilăria mea comunistă, cu concedii petrecute împreuna cu familia mea numeroasă (cinci persoane). Insist asupra cuvântului numeroasă deoarece, azi, o familie compusă din cinci membri nu-şi permite să mai meargă împreună nici la
ştrandul din oraş. Halal libertate, nemaipunând la socoteală sclavia modernă în care eşti înlănţuit pe viaţă dacă ai vreun credit la bancă.

Dincolo de toate astea, ce ma nelinişteşte este că, respingând cu atâta ură comunismul, România rămâne amputată politic de o stângă adevărată pe care o identifică mereu cu absurdităţile regimului pe care l-am trăit. E inadmisibil să nu poti opta la alegeri decât pentru candidaţi de dreapta, pentru că PSD, scuzaţi-mă, numai partid de stânga nu mi se pare.

Cu respect,

Monica D.

miercuri, 22 iulie 2009

În aşteptarea sarmalei gigant

"Gazeta lu' Piedone", oficiosul celui care încă mai crede că e cel mai popular dintre primarii României, anunţă pe prima sa pagină: "Cel mai mare aqua parc va fi în sectorul patru". Pe când laude de genul "Cele mai multe străzi asfaltate în sectorul patru" sau "Cea mai eficientă reţea de canalizare în sectorul patru". Adevărul e că locuitorii sectorului lui Piedone duc lipsă de apă, dar nu în piscine, ci la robinete. Cât despre aqua parc, cred că, pentru moment, ar ajunge o igienizare făcută cu simţ de răspundere la ştrandurile existente. Din păcate, primarii ieşiţi la ultimele alegeri sunt concurenţi într-o cursă absurdă şi ridicolă a excentricităţilor (vezi cârnatul de cartea recordurilor al lui Oprescu sau adunarea de moşi Crăciuni a cunoscutului chirurg). Toţi sunt în goana după tichia de mărgăritar cu care să îşi acopere chelia şi e doar o chestiune de timp până când ne vom înfrupa cu toţii din sarmaua gigant a vreunui record la care se lucrează din greu în birourile administraţiei locale a sărmanului Bucureşti.


miercuri, 15 iulie 2009

Ce uşurare pentru Ridzi!

Ce bine că a demisionat Monica Iacob Ridzi! Cred că în sfârşit, se simte uşurată! De acum înainte, din linia a doua a frontului (pentru că nu îmi imaginez că va fi ostracizată de PDL, ci va primi, ca tot politicianul credincios partidului, un loc călduţ pe la vreun minister sau pe la vreo agenţie de tăiat frunze la câini), adică fără o mediatizare tv atât de amplă, va putea să se ocupe liniştită de afacerile sale. Va putea să "administreze" banii primiţi de la guvern şi care acum sunt ai familiei (adică ai ei şi ai soţului ei, cel mai gospodar om din Petroşani), fără grija lui Tolontan sau a altora de teapa lui. Pentru că atunci când eşti doar un umil secretar de stat sau director general în vreo agenţie guvernamentală, nu dispui de atâta atenţie din partea presei sau a celor care îşi imaginează că lucrurile ar putea funcţiona şi corect în România. Şi poţi să lucrezi pentru prosperitatea personală nestingherit. Iar când imaginea i se va mai înălbi puţin, va putea să revină în linia întâi. Că doar e tânără şi are tot viitorul în faţă!



marți, 14 iulie 2009

Poezie pentru anonimi

O poezie pentru cei care au ţinut lumea pe umeri, dar ale căror nume nu apar niciodată în cărţile de istorie. Poezia este a lui Bertold Brecht şi o postez în spaniolă, plus o traducere în limba română. Mi-a venit ideea să o postez după ce, în nişte circumstanţe de la serviciu, am văzut scris într-un document de word care reproducea programele unui canal de televiziune titlul următor "Faraonii care au construit Egiptul ". Oare ei l-au construit?

Preguntas de un obrero ante un libro

Tebas, la de las Siete Puertas,
¿quién la construyó?
En los libros figuran los nombres de los reyes.
¿Arrastraron los reyes los grandes bloques de piedra?
Y Babilonia, destruida tantas veces,
¿quién la volvió a contruir otras tantas?
¿En qué casas de la dorada Lima
vivían los obreros que la construyeron?
La noche en que fue terminada la Muralla china,
¿adónde fueron los albañiles?
Roma la Grande está llena de arcos de triunfo.
¿Quién los erigió?
¿Sobre quiénes triunfaron los Césares?
Bizancio, tan cantada,
¿tenía sólo palacios para sus habitantes?
Hasta en la fabulosa Atlántida,
la noche en que el mar se la tragaba,
los habitantes clamaban pidiendo ayuda a sus esclavos.
El joven Alejandro conquistó la India.
¿El sólo?
César venció a los galos.
¿No llevaba consigo ni siquiera un cocinero?
Felipe II lloró al hundirse su flota.
¿No lloró nadie más?
Federico II ganó la Guerra de los Siete Años.
¿Quién la ganó junto a el?
Una victoria en cada página.
¿Quién cocinaba los banquetes de la victoria?
Un gran hombre cada diez años.
¿Quién paga sus gastos?Una pregunta para cada historia...


Întrebările unui muncitor în faţa unei cărţi

Teba celor Şapte Porţi,
cine a construit-o?
În cărţi apar numele regilor.
Au cărat regii marile blocuri de piatră?
Babilonul, de atâtea ori distrus
cine l-a reconstruit tot de-atâtea ori?
În ce case din aurita Lima
trăiau muncitorii care au construit-o?
În noaptea în care a fost terminat Marele Zid chinezesc,
unde erau zidarii?
Roma cea Mare e plină de arcuri de triumf.
Cine le-a ridicat?
Asupra cui au triumfat Cezarii?
Bizanţul, atât de slăvit, avea doar palate pentru locuitorii săi?
Până în fabuloasa Atlantidă
în noaptea când marea a-nghiţit-o
locuitorii săi implorau ajutor sclavilor lor.
Tânărul Alexandru a cucerit India.
El singur? Cezar i-a înfrânt pe gali.
Nu ducea cu el nici măcar un bucătar?
Felipe al II-lea plânse când i s-a scufundat flota.
Nimeni altcineva n-a mai plâns?
Frederic al II-lea a câştigat Războiul de şapte ani
Cine l-a mai câştigat alături de el?
O victorie în fiecare pagină.
Cine gătea la banchetele în cinstea fiecărei victorii?
Un mare om la fiecare zece ani.
Cine plăteşte cheltuielile?
O întrebare pentru fiecare istorie...

vineri, 10 iulie 2009

Oamenii simplii, complicii compromisurilor revoltătoare

Uneori am impresia că nu ma potrivesc cu şablonul, că sunt o piesă de puzzle care nu vrea şi pace să intre la locul ei în mecanismul furtului generalizat din România (vorba unei colege, m-a scăpat barza din cioc). Acum nu mă mai refer la politicieni (in România deja dacă zici politician hoţ rişti să fii acuzat că nu ştii limba română şi că foloseşti pleonasmul), ci la oamenii simplii care, din păcate, sunt complicii jafului şi ai comportamentului de tip "mica ciupeală". Toţi vor să fure puţin, toţi vor să înşele pe cineva, dacă se poate, o atitudine corectă li se pare cel puţin bizară sau personajul care o are, un extraterestru picat în lumea lor "paradisiacă".

Nu numai că sunt complici, dar situaţia asta distorsionată şi hâdă a ajuns să fie atât de frecventă încât generează comportamente pe cât de hilare pe atât de revoltătoare. În Bucureşti, nimeni nu respectă orarul magazinelor, al gheretelor de bilete de autobuz sau al restaurantelor. Propun ca birourile de traduceri să se închidă la 17.20, aşa cum se întâmplă în realitate, şi nu la 18.00 aşa cum scrie pe orar, iar doamna care vinde bilete RATB să tragă obloanele în fiecare seară la 19.52, aşa cum face vânzătoarea de bilete de la mine din cartier, în loc de 20.00. Când i-am arătat că încă nu e ora de închidere şi că mai pot să îmi încarc abonamentul de tramvai, un şofer de troleu apărut la pontaj, nu numai că a început să-i găsească scuze colegei, dar chiar îmi făcea mie morală că mă las pe ultima clipă cu cumpărarea abonamentului şi că m-am trezit eu să fiu întruchiparea corectitudinii (asta după ce îmi manifestasem intenţia de a face o reclamaţie). Nici o clipă nu şi-a pus problema că dintre noi doi, sau trei, ei erau cei care nu respectau regulile, nu eu.

Altă situaţie pe dos. În sala de aşteptare a unei clinici, recepţionerele îşi povesteau una alteia cum petrecuseră în weekend. Una dintre ele era vădit impresionată de modul absolut imperial în care a fost servită de ospătarul de la un restaurant din Cheile Grădiştei. În opinia ei, o astfel de trataţie nu putea fi trecută cu vederea şi merita un bacşis de 100 de lei, pentru că "a fost amabil, ce să mai...". 100 de lei pentru că a fost amabil? Amabil trebuie să fie în mod obişnuit un ospătar, un funcţionar, un vânzător, un recepţioner, un prestator de servicii în general. Dar la noi nu e aşa (asta cu ospitalitatea românească e cel mai mincinos mit creat vreodată), drept urmare, atunci când un personaj dintre cele mai sus amintite se comportă normal, situaţia pare anormală şi cei care beneficiază de ea se simt obligaţi să o răsplătească.

Ce păcat că mai am în minte mii de astfel de exemple...

miercuri, 1 iulie 2009

Export sau import, totuna pentru Băse

Politicienii chiar ne iau de proşti, de naivi, de fraieri în ultima vreme. Chiar cred că putem înghiţi toate mizeriile care le ies din capetele coclite şi ahtiate după bani. Ultima declaraţie a lui Băsescu chiar ar fi comică dacă n-ar fi tragică. Aflat la o întâlnire cu constructorii, Băsescu a emis o frază pompoasă şi de-a dreptul hilară: "România va ieşi din criză atunci când vor ieşi ţări ca SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, pentru că noi depindem de aceste ţări la capitolul exportului". Nu zău? Cred că domnul preşedinte a vrut să zică import în loc de export.


Pe lângă faptul că avem mereu mania de a ne compara în toate cu ţări precum cele sus amintite, suntem dependenţi de acestea pentru că multinaţionalele lor se află aici şi impun României să le importe produsele. Nici vorbă de export. România nu produce nimic, în consecinţă nivelul exporturilor există, dar lipseşte cu desăvârşire.

Mă mir că dn toată polologhia preşedintelui au fost extrase şi comentate multe declaraţii, dar asta a fost ignorată. E un afront la inteligenţa cetăţenilor cu care se pupă pe unde apucă şi pe ignoranţa cărora mizează. Şi pe care i-a vândut.

luni, 29 iunie 2009

Moartea lui Michael, "aproape certitudine"

În noaptea (la noi) când a murit Michael Jackson posturile de televiziune din România se întreceau în a da cele mai "noi" informaţii despre tragicul eveniment. Numai că până primeşti o informaţie completă şi mai ales certă de la posturi precum Antena 3 sau Realitatea mai bine comuţi pe alte canale sau citeşti ziare online mai curajoase, mai informate sau cu mai multe resurse (cel puţin la nivel de corespondenţi).



Asteptând confirmarea CNN, acest zeu al informaţiei şi reper infailibil pentru media audio-vizuală bucureşteană, cele două posturi de ştiri româneşti s-au limitat la a anunţa că Michael e internat sau că asuferit un atac de cord, asta în vreme ce prestigioase ziare online americane şi chiar "El Pais" publicau deja titlul "Michael a murit". Am încercat să înţeleg poziţia televiziunilor noastre, considerând drept profesionalism prudenţa lor (ştirea trebuie confirmată din trei surse, etc.), dar toleranţa mea a luat sfârşit în momentul în care s-a produs ridicolul: eu deja ştiam de pe Internet că Michael trecuse în lumea celor drepţi, iar corespondentul Antenei 3 (probabil un băiat plecat în SUA cu vreo bursă sau la muncă, iar în timpul liber face pe corespondentul) ne spunea cu o mină foarte serioasă cum că "avem aproape certitudinea că Michael Jackson a murit".
La hemoragia de jurnalişti care ies în ultimii ani de pe băncile unor facultăţi suspecte, nu mă miră situaţia.


luni, 22 iunie 2009

Pe bicicletă pe la periferia Bucureştiului

A doua zi după plimbarea la Ruse am scos bicicleta de pe balcon, decisă să ajung să dau o raită rapidă prin Parcul Tineretului. Plan nerealizat pentru că am luat-o spre ieşirea din oraş şi, pedalând, m-am trezit direct în Jilava. Eu despre comunele din jurul Bucureştiului, recunosc, aveam o idee preconcepută şi mă aşteptam să le găsesc într-o mizerie lucie. Dar s-a întâmplat exact contrariul. Atât Jilava, cât şi Măgurele mi-au apărut în faţa ochilor înfloritoare, curate, (semn, nădăjduiesc, al preocupării atât a comunităţii cât şi a autorităţilor locale), cu oameni ieşiţi în faţa porţii într-o zi de duminică şi dornici să răspundă salutului unui străin.

Admit şi ideea ca vreun potentat al vremurilor care şi-a construit casă de weekend pe acolo (şi erau destule vilişoare) să fi ordonat asfaltarea drumurilor pentru binele pneurilor limuzinei sale. Dar tare aş vrea să nu fie aşa. Iar satisfacţia mea a fost deplină atunci când m-am putut opri cu bicicleta şi să mă înfrupt, ca în vremea copilăriei în satul ardelean al bunicii, din dudele pârguite aflate din belşug în copacii de pe marginea drumului.

duminică, 21 iunie 2009

Ruse, o surpriză plăcută

M-am hotărât să merg la Ruse să vizitez oraşul. La fel cum s-a întâmplat când am luat această decizie în prinvinţa Chişinăului, mi s-a recomandat prudenţă, în privinţa hoţilor care mişună prin ţară, şi cumpătare în privinţa entuziasmului cu care porneam la drum. Oricum, sfaturile celor mai mulţi dintre "sfetnici" nu se bazau în nici un caz pe experienţe personale ci pe zvonuri care, propagate din gură în gură, au atins stadiul de certitudine, în opinia lor. În fine, cert e că am pornit la drum decisă să las acasă prejudecăţi de genul: "ai grijă că e periculos" sau "n-ai ce să vezi la bulgari, sunt mai săraci ca noi". Sunt chiar haioşi românii când îşi fac curaj mereu crezând că tot ce e mai la est sau mai la sud de România e echivalent cu infernul, uitând că ei îl trăiesc pe propria piele în fiecare zi.

Am urcat în autocarul care mergea pe litoralul românesc, nu înainte de a ne tocmi cu şoferul la preţ (asta nu s-a întâmplat la Chişinău, spre exemplu, unde o firmă care se respectă nu se tocmeşte cu pasagerii, ci are preţuri fixe). Am traversat Podul Prieteniei chiar în ziua când se împlineau 55 de ani de la inaugurare (20 iunie 1954). E adevărat că blocurile care te întâmpină imediat după frontieră suferă ca estetică, mai ales că bulgarii au, se pare, ca şi românii, acelaşi prost obicei de a-şi izola apartamentele din trei în cinci, adică vezi un apartament izolat termic pe la etajul unu, altul pe la etajul patru. (asta din cauza iresponsabilităţii aproape penale a autorităţilor locale care într-o ţară a Uniunii Europene nu au voie să permită aşa ceva).

În fine, am făcut bine că nu m-am lăsat convinsă de prima impresie şi de troleibuzele cam bune de dus la casat, pentru că, intrând în inima oraşului, l-am descoperit cam de dimensiunile Sibiului (nu "un fel de Băicoi" cum mi se spusese), cu absolut nimic mai prejos decât majoritatea oraşelor din România. Ba dimpotrivă. Evident că nu mă aşteptam să regăsesc în strada centrală a oraşului rambla Barcelonei, însă centrul istoric din Ruse are un farmec surprinzător, oferit de clădirile istorice care îl flanchează şi de micile sale străzi pietruite.

Printre atracţiile acestui al patrulea oraş ca mărime din Bulgaria (după Sofia, Plovdiv şi Varna) se numără "Kaliopa House" (construită în 1866), care găzduieşte muzeul de artă urbană din Ruse, şi care a aparţinut soţiei consulului Prusiei, (drept să spun, deşi se numără printre obiectivele turistice ale urbei, acest muzeu mi s-a părut modest), turnul hidrologic de pe malul Dunării, (de la înălţimea căruia am putut admira Dunărea, prin amabilitatea unui domn ce vorbea româneşte şi pe care l-am identificat ca fiind şeful institutului), vecinătatea fluviului măreţ, Opera, Panteonul Militanţilor Renaşterii Bulgare, unde îşi duc somnul de veci 39 de bulgari faimoşi, casa premiantului Nobel pentru literatură din 1981, Elias Canetti.


Scurta călătorie de câteva ore, declarată un succes total, s-a terminat cu o masă stropită la final cu faimoasa bere locală Kamenitza, pe o terasă chic din centru unde meniul era scris în româneşte (deşi mi s-a părut foarte amuzant să pun la bătaie toate cunoştinţele mele de limba rusă dobândite în patru ani de studiu şi să buchisesc în chirilică pe unde prindeam ocazia).

Iată câteva poze din Ruse:














joi, 18 iunie 2009

Isteria cărţii verzi

Mai nou, pe unde mă uit, fie că sunt în tramvaiul 7 ce mă poartă de acasă la metrou, fie în metroul care mă duce ca gândul la serviciu sunt invadată de cartea verde de la Adevărul. Uneori chiar pun pariuri cu mine însămi că persoana care stă pe locul din faţa mea şi care tocmai bagă mâna în geantă după ceva va scoate, pentru a-şi omorî timpul, un volum frumos legat în coperte verzi. Şi de multe ori câştig pariul.


Isteria care i-a cuprins pe români o dată cu agresiva campanie de marketing a trustului amintit e ridicolă şi nu ştiu dacă să mă bucur sau nu că lumea stă ca la coadă la carne să cumpere cărţi. Ai crede că naţiunea tânjea crunt după cultură, iar cartea verde a venit ca o izbăvire peste foamea nestăvilită a românului de a citi. Toţi devorează pe nerăsuflate paginile impecabile ale volumelor verzi, pe care deja ar fi trebuit să le citească de multă vreme, asta dacă mă iau după avididatea cu care pândesc apariţiile. Probabil că le-au mai întâlnit prin librării sau prin anticariate, dar nu e acelaşi lucru să le cumperi cu coperţile scorojite.

Nu intenţionez să fiu ironică cu ultima afirmaţie, dar mă tem că în mare măsură aşa e din moment ce o cunoştinţă mi-a spus sincer că le cumpără fiindcă arată foarte bine aşezate în bibliotecă.

vineri, 27 martie 2009

9/11 Mysteries

Cand s-au prăbuşit turnurile gemene de la World Trade Center, în urma "atentatelor" de la 11 septembrie 2001, tot mapamondul a fost copleşit de consternare. Priveam imaginile de pe CNN şi exclamam: "Bieţii oameni". Şi aşa şi era. Bieţii de ei au murit ca nişte şoareci prinşi într-o capcană meschină. Oricum, cu tot respectul cuvenit victimelor, m-am gândit apoi că gradul de compasiune scade atunci când este vorba de moartea altor oameni, de exemplu africani care pier pe capete din cauza subalimentării. Dar probabil că suntem mai sensibili la cantitatea de morţi rezultată în urma unui eveniment violent şi impactant, asta graţie puterii televiziunii.


A mai trecut o vreme şi prin târg, ori de câte ori venea vorba despre tragedia de la 11 septembrie, auzeam concluzii incredibile de genul: "americanii şi-au doborât singuri turnurile". Aproape de necrezut, la început, această teorie a prins contur de la zi la zi. Şi, dacă te gândeşti puţin, cum să nu fie aşa când interesul american sau al marilor "latifundiari ai zilelor noastre", aceiaşi cu sponsorii campaniilor prezidenţiale din SUA, în zona mustind de petrol arabă, e imens? Ce contează într-un joc atât de tacticizat pentru controlul în zonă moartea a trei mii şi ceva de oameni? E un număr infim pentru ei, dar suficient de mare pentru a-l folosi ca pretext perfect pentru a ataca "teroriştii" la ei acasă. Au sacrificat 3.000 de vieţi pentru un interes "măreţ": al lor personal.

În fine, după toate aceste presupuneri personale am văzut un documentar înfricoşător despre un plan diabolic: detonarea controlată a turnurilor gemene. Multe întrebări ies la iveală pe parcursul fimului. Cum e posibil ca două clădiri de dimensiunea turnurilor să se facă praf în mai puţin de 10 secunde? Apoi, argumentul căldurii excesive care ar fi încins oţelul e demontat fără drept de apel de către specialişti. De ce supravieţuitorii amintesc de nişte explozii care proveneau de la baza clădirilor, adică din subsol, nicdecum de sus, de acolo pe unde intraseră avioanele sinucigaşe? Dacă priviţi imaginile din clipa prăbuşirii, veţi observa cum acestea se surpă, pur şi simplu, exact ca în cazul unei implozii. Aceleaşi imagini, privite cu încetinitorul, indică, din loc în loc, pe măsură ce blocurile se surpau, explozii suspecte, precum cele provocate de dinamitarea controlată.


Vă veţi întreba probabil, ca şi mine, de ce, atunci, Bin Laden şi Al Qaeda au revendicat atentatul? De ce ar fi luat asupra lor vina unui eveniment sângeros de care nu erau vinovaţi? Nu şiu ce să zic, dar ştiu atât, că nimeni nu l-a văzut încă pe Bin Laden, că nimeni nu mă poate convinge deocamdată că acesta trăieşte prin vreo văgăună, ascunzându-se de americani, şi nu într-o vilă luxoasă din Arabia Saudită, fără griji...

Şi încă ceva: Comisia care a investigat atacurile de la 11 septembrie nu a răspuns la 70 la sută dintre întrebările supravieţuitorilor sau ale familiilor celor decedaţi acolo.

Pentru cine doreşte să vadă documentarul în întregime, recomand link-ul de mai jos.


marți, 24 martie 2009

Bajarse del mundo/Abandonând lumea

M-am întrebat adesea daca există pe lumea asta oameni care ar avea curajul să renunţe la tot ce au (ma refer la bunurile materiale, că de astea e mai greu să te desparţi) pentru a trăi altfel. Altfel însemnând o viaţă în care să se mulţumească cu strictul necesar, în care să nu fie dependenţi de mersul la cumpărături, din care să elimine expresia "de folosit şi de aruncat".

După vizionarea documentarului "Bajarse del mundo" (titlul spaniol are o semnificaţie atât de concretă, "A coborî din lume", altfel spus cum te-ai da jos dintr-un autobuz pentru că nu mai suporţi aglomeraţia), am avut o surpriză plăcută - există astfel de oameni -, dar şi confirmarea unei suspiciuni - nici un miliardar nu se află printre ei. În documentar sunt intercalate cinci poveşti ale unor oameni care au în comun decizia, luată în diverse momente ale vieţii, de "a se da jos din autobuzul aglomerat" al vieţii moderne.

Cum au făcut-o şi ce mod de viaţă a ales fiecare dintre ei, rămâne de discutat şi e o chestiune de alegere personală. Unul dintre personaje a străbătut lumea pe o barcă alături de soţie şi de cei doi copii, o familie tânără pleacă din stresanta Barcelonă şi se stabileşte la ţară într-un sat în care oamenii au uitat când s-a născut ultimul copil, un bărbat alege ascetismul într-o zonă muntoasă de unde coboară doar pentru provizii şi pentru a-şi încărca telefonul mobil, câţiva prieteni constituie o mică comunitate autosuficientă din pucnt de vedere al resurselor materiale (au şi internet, pentru că a trăi un stil de viaţă alternativ nu e echivalent cu a rămâne neinformat).

În fine, povestea care mi s-a părut cea mai originală şi mai curajoasă este a cincea, a unei nemţoaice. Ineditul constă în aceea că femeia, undeva în jurul vârstei de 56 de ani, nu părăseşte societatea, dar o înfruntă şi o sfidează trăind fără nici un sfanţ. Ea supravieţuieşte decent făcând troc şi neatingând vreo bancnotă de opt ani.
Indiferent dacă eşti sau nu de acord cu stilul de viaţă al acestor oameni, ei demonstrează că viaţa poate fi trăită alternativ, că legătura fracturată cu natura şi cu naturalul poate fi reparată, că a nu consuma compulsiv nu înseamnă a avea o calitate a vieţii inferioară. În schimb mai domoală şi mai liberă, cu siguranţă poate fi!

Mai jos aveţi un trailer al documentarului şi vă las şi adresa unde puteţi să îl vedeţi în întregime.

http://www.kuomodo.info/2009/02/bajarse-del-mundo.html



video

luni, 23 martie 2009

Le couperet/Arcadia

Clişeul "viaţa este o junglă în care supravieţuiesc doar cei mai puternici" se poate aplica şi în "Arcadia" (prefer să numesc după titulatura spaniolă filmul "Le couperet" al lui Costa Gavras), o comedie neagră cinică despre lumra laborală, despre decizii în caz de disperare, despre dramele clasei de mijloc într-o societate de consum care a depăşit deja orice limită, şi despre sportul preferat al multinaţionalelor de a-şi muta producţia în ţări din aşa-numita lume a treia unde pot câştiga la fel pe spatele unor muncitori plătiţi prost. (Subiectul filmului mi-a adus aminte de un documentar de la televiziunea naţională despre o familie de francezi concediaţi de firma la care lucrau. Patronul şi-a mutat fabrica în România şi le-a propus să vină să muncească acolo pentru 131 de euro, dacă nu le convine statutul de şomeri. Culmea e că francezii chiar au venit până la Mediaş să vadă despre ce este vorba, luând în calcul, într-o anumită proporţie, varianta de a lucra aici).





Să ne întoarcem la film. Victima acestui tip de politică economică este Bruno (Jose Garcia), un inginer din clasa de mijloc care a lucrat 15 ani la o firmă de tratare a hârtiei. După ce patronul decide să fuzioneze cu o altă societate şi să mute producţia în România, Bruno e dat afară (cu mulţumirile de rigoare, probabil, pentru devotamentul faţă de companie, în traducere prin sârguinţa cu care s-a trudit să-i îmbogăţeacă pe cei care l-au aruncat acum în stradă). Încearcă să îşi găsească un nou loc de muncă, iar în naivitatea sa, crede, dar, după cum veţi vedea, asta doar la început, că unui om cu calificarea şi pregătirea lui i se vor deschide larg alte uşi. Căutările sale durează vreo doi ani, timp în care familia sa pierde asigurarea medicală şi alte beneficii de care se bucura când Bruno avea de lucru.


O singură firmă mai face angajări, dar concurenţa e acerbă, aşa că lui Bruno îi vine ideea de a-şi elimina, literalmente contracandidaţii, transformându-se într-un criminal în serie social. El îşi face o căsuţă poştală unde primeşte CV-urile celor care ţinteau postul, iar apoi porneşte le vânătoare. La început am crezut că este vorba doar de o metaforă, o vânătoare imaginară a celor care, mai calificaţi decât Bruno, aveau mai multe şanse decât el. Dar Bruno îi împuşcă de-a dreptul, rând pe rând. În final, rămâne doar el ca posibil candidat pentru postul oferit de firma "Arcadia", doar că, spre surprinderea lui, află că nu e singura "victimă" care a recurs la această metodă pentru a supravieţui.



video

duminică, 8 martie 2009

Vioara

De curând, uitându-mă la un western recent cu Russell Crowe şi cu Christian Bale mi-am dat seama că din acţiune lipseau indienii. În westernurile clasice era de neconceput absenţa conflictului dintre populaţia indigenă şi cowboy. A doua constatare a fost că, în copilărie, de câte ori mergeam la cinema să văd un western, toată sala ţinea cu pieile roşii. Oare de ce? Pentru că, inconştient, devii solidar cu cei oprimaţi, exploataţi, furaţi, neapăraţi de autorităţi.




Ca la fel stau lucrurile în filmul mexican „Vioara”, al regizorului Francisco Vargas. Aici povestea este a unor indigeni care sprijină gherilele revoluţionare din munţi. De cele mai multe ori, cinematograful „corect politic” prezintă o versiune oficială, aşa încât portretul luptătorilor de gherilă este cel al unor derbedei visători care n-au altceva mai bun de făcut decât să şicaneze autoritatea şi să nu o lase în pace să „gândească” pentru binele tuturor. În filmul de faţă, optica e diferită, aşa încât avem de a face cu o versiune alternativă.

Plutarco (Angel Tavira), un bătrân mexican, călătoreşte din sat în sat, alături de fiul şi de nepotul său, cântând la vioară şi sperând să câştige destul cât să le ajungă tuturor pentru a pleca acasă, în ţinutul unde îi aştepta restul familiei. Pentru săraci însă, circulaţia liberă în propria ţară este o chestiune care ţine de capriciul autorităţilor şi al soldaţilor, aşa încât încercarea bunicului, călare pe un măgar (şi acesta primit în urma unei negocieri umilitoare cu un fermier), de a străpunge un punct de control eşuează.

Comandantul punctului îi lasă, totuşi, bătrânului opţiunea de a pleca la ai săi, dar fără vioară. Pentru că aceasta e unica sa sursă de venit, Plutarco se vede obligat să nu mai plece, ba mai mult, trebuie să revină zilnic la punctul de control pentru a-i cânta comandantului meloman diverse melodii. Dar Plutarco ascunde un secret: o ascunzătoare într-un lan de porumb unde se găseşte muniţie pentru gherile. Într-una dintre zile, el lasă vioara în ascunzătoare şi umple carcasa cu gloanţe şi pistoale.



A doua zi însă, nu mai găseşte vioara, desoperită între timp de soldaţi, şi de aici începe tragedia. Fiul lui Plutarco, care alimenta gherilele cu arme, şi alţi „colaboraţionişti” sunt prinşi, torturaţi şi ucişi. Soartă pe care o împărtăţeşte şi bătrânul.
Scapă însă nepotul lui, care reia traseul de „trubadur” şi, cu siguranţă, pe cel de revoluţionar, când va creşte mare.

Când dispune de resurse superioare, duşmanul e aproape întotdeauna mai isteţ, dar ceea ce nu poate să facă, în ciuda cruzimii cu care acţionează, este să suprime o populaţie întreagă. Mereu se va găsi cineva care să continue lupta...

video

luni, 2 martie 2009

Conversaţii cu mama

În plină criză economică, dar nu cea de acum, ci criza care a lovit Argentina în urmă cu câţiva ani, Jaime (Eduardo Blanco) trăieşte pe propria piele efectele recesiunii. Ajuns la 50 de ani, rămâne fără slujbă, iar relaţia cu soţia lui se deteriorează din această cauză. Obişnuită cu o viaţă fără griji, aceasta îl presează pe Jaime să o convingă pe mama lui văduvă să vândă apartamentul în care trăia şi să se mute cu ei. Numai că mama (China Zorilla) lui Jaime nici nu vrea să audă de propunere, mai ales că de curând cunoscuse un bărbat cu care îşi împărţea singurătatea.




Desele drumuri pe care Jaime le face la mama lui, lasă loc unor conversaţii foarte bogate între cei doi, dezvăluind o relaţie interesantă între fiul copleşit de probleme şi mama sa, o femeie cu spiritul tânăr, amuzantă şi înţeleaptă totodată. Încet-încet, mama, neînduplecată în decizia de rămâne în casa ei, îşi dă seama ce se întâmplă cu Jaime şi îşi ghidează fiul către sine însuşi. În cele din urmă, Jaime, un bărbat neobişnuit cu împotmoliri existenţiale, ia prima decizie curajoasă din viaţa sa. Realizează că fericirea lui era în altă parte, alături de oameni care ştiu să fie fericiţi cu puţin şi care nu îşi pierd speranţa niciodată.


Trioul simpatic este completat de Gregorio, iubitul mamei lui Jaime, un pensionar idealist care cucereşte prin vitalitate şi prin forţa cu care îşi expune punctele de vedere în legătură cu injustiţia socială. El nu încetează să militeze pentru visul egalităţii sociale, deşi discursurile sale au loc într-un parc, iar auditoriul său se reduce la câţiva pensionari ieşiţi să ia aer.


Fără să fie o capodoperă, acest film al cinematografiei argentiniene (am mai văzut vreo câteva care mi-au plăcut mult) redă teme serioase ale vieţii ca singurătatea, conflictele familiale, crizele personale, însă le abordează cu o naturaleţe surprinzătoare, reconfortantă, cu un umor proaspăt, dătător de speranţe.


video

duminică, 22 februarie 2009

Edukatorii

Pentru că mi-am propus să scriu în blogul acesta despre filmele care mi-au plăcut (nu să fac neapărat recomandări, deşi dacă vă dau un mic imbold pentru a le urmări, m-ar bucura) a venit rândul unei coproducţii germano-austriece care m-a impresionat: "Edukatorii".


Cei din titlu sunt trei tineri idealişti, Jan, Jule şi Peter supăraţi pe societatea de consum deşănţată, pe bogăţia obscenă a unora care strâng bunuri inutile şi scumpe de care, culmea, nici măcar nu se pot bucura, pentru că sunt prea ocupaţi să acumuleze şi iar să acumuleze. În viziunea celor trei revoluţionari, timpul inechităţii sociale şi al celor care sunt principalii responsabili pentru ea se apropie de sfârşit. Alegând o formă de protest nonviolentă, ei intră casele oamenilor înstăriţi şi mută obiectele de mobilier, fără însă a fura nimic. Lasă şi un mesaj edificator pentru acţiunea lor "Aveţi prea mulţi bani".
Una dintre acţiunile lor se sfârşeşte rău, întrucât sunt surprinşi de proprietar, aşa că sunt obligaţi să îl sechestreze undeva la o cabană din munţi pentru câteva câteva zile. În paralel se dezvoltă şi relaţia personală dintre cei trei, o fată şi doi băieţi, o poveste de iubire cu mai multe ieşiri din labirint.

Nu ştiu dacă concluzii se numesc cele identificate de mine la final, dar iată ce am înţeles: Unu: dacă renunţi la luptă eşti sigur înghiţit de sistem (de exemplu domnul înstărit sechestrat de cei trei care în tinereţe recurgea şi el la diverse forme de protest, dar cu trecerea timpului s-a făcut om la casa lui, s-a lăsat de prostii şi a fost domesticit de societatea capitalistă al cărei captiv era acum). Doi: Niciodată nu poţi fi sigur de nimic. Banii te protejează, te asigură, dar până şi cele mai sofisticate sisteme de siguranţă au slăbiciunile lor. Trei: Unii oameni nu se schimbă niciodată. Această fraza apare pe o foaie de hârtie lipită de perete de eroi când poliţia dă năvală să-i aresteze, urmând indiciile sechestratului: deşi nostalgic după trecutul său oarecum răzvrătit, el, în calitate de cetăţean onorabil nu poate tolera o atitudine atât de haiducească.

În fine, conflictul dintre cei doi prieteni care ajung să se bată pentru aceeaşi femeie, se sfârşeşte rapid, în ciuda unor semnale care prefigurau contrariul , iar soluţia e gândită de ei prin acelaşi filtru al luptei împotriva individualismului. Capitalismul te face mercantil, egoist, ajungi să măsori totul prin intermediul beneficiului, eşti împiedicat să fii liber. Ca să scapi, trebuie să te eliberezi întâi pe tine însuţi de toate prejudecăţile cu care te încarcă sistemul, inclusiv de gelozie.

video

miercuri, 18 februarie 2009

Pictăm sau facem dragoste?

Linia fragilă de demarcaţie dintre senzualitate şi rutina instituită în cuplu o dată cu înaintarea în vârstă este foarte frumos eliminată în "Pictăm sau facem dragoste", filmul lui Arnaud Larrieu, cu Sabine Azema (foarte atractivă, după părerea mea) şi Daniel Auteuil.

Pentru Madeleine şi William, doi orăşeni francezi de vârstă mijlocie, plecarea copilului de acasă şi mutarea la ţară reprezintă un traseu bătătorit pe care inevitabil ar trebui să îl urmeze şi ei, întocmai ca majoritatea cuplurilor trecute de 40 de ani. După ce decid să cumpere o casă într-o zonă liniştită, cei doi cunosc un cuplu format din primarul localităţii, Adam (Sergi Lopez) şi soţia sa Eva (Amira Casar).





Apariţia acestora le va da pur şi simplu viaţa peste cap, nu neapărat în sensul rău al cuvântului. Alături de ei, Madeleine şi William, care duceau o căsnicie anostă, descoperă senzualitatea, plăcerea, pasiunea. Surpriza descoperirii acestui stil de viaţă, în care noţiunile de cuplu în înţelesul său clasic şi de fidelitate se redefinesc, este uriaşă pentru cei doi. E atât de mare încât ambii, cu toate că doresc cu ardoare repetarea experienţei, evită să discute franc subiectul între patru ochi.

Reîntoarcerea la natură coincide cu un act de sinceritate interioară. Madeleine şi William îşi dau seama câtă pasiune înmagazinau în corpurile lor şi cât de mult se forţau să nu o etaleze. Adam, care era orb (există o scenă emblematică în film în care acesta, deşi nu vede, îi ghidează fără să ezite spre casă, prin desişul pădurii, pe timp de noapte), este cel care îi scoate la lumină, îi ajută să-şi străbată "pădurea întunecată", propria lor obscuritate, propriile lor sentimente şi pasiuni reprimate atâta vreme.


video

vineri, 13 februarie 2009

Poştaşul lui Pablo Neruda

Aş vrea să scriu acum câteva rânduri despre un film pe care l-am văzut de curând. "Poştaşul lui Pablo Neruda" este o producţie franco/italiano/belgiană pe care eu am urmărit-o dublată în limba spaniolă şi în care Phillipe Noiret îl întruchipează pe cunoscutul poet chilian Pablo Neruda. Exilat pe insula Capri din cauza convingerilor sale politice (fusese senator din partea Partidului Comunist chilian), Neruda are nevoie de cineva care să îi aducă corespondenţa pe care o primeşte în Italia. Cel care va deveni poştaşul său personal în acest răstimp este Mario (Massimo Troisi), fiul unui pescar, un tânăr aparent lipsit de orice ambiţie care îşi petrece timpul lenevind şi visând la ziua când va emigra pentru a face rost de bani.



Întâlnirea cu Pablo Neruda are un efect decisiv asupra lui Mario. Simplu în gândire, el intuieşte că viaţa i se schimbă şi în fiecare zi e mai nerăbdător să urce cu bicicleta pentru a-l vedea pe poetul cu care devine prieten bun. Neruda îl tratează ca pe un partener egal de discuţie, pe el, băiatul pentru care temele de conversaţie cu tatăl său se reduceau la discuţii monosilabice, îl învaţă să iubească poezia, dar în egală măsură să vadă lumea cu alţi ochi. Neruda e extraordinar, iar Mario află cu această ocazie că şi el e la fel. Mulţi ani mai târziu, când se reîntoarce pentru a vizita mica insulă, Neruda află de la soţia lui Mario că acesta a murit în timpul unei demonstraţii de protest a muncitorilor.

Nu reuşeam la finalul filmului să captez ce anume îmi plăcuse la această poveste duioasă, caldă, din moment ce aproape de sfârşit mă emoţionasem foarte tare. Am înţeles doar cînd am suprapus două imagini: una de la începutul filmului, când Mario îşi pierdea ziua tolănit pe pat, şi una din final, când era unul dintre cei mai activi participanţi la demonstraţie: Există momente când cineva, ceva, o persoană, o idee, te schimbă pentru totdeauna, sau poate nu te schimbă, doar te ajută să te eliberezi de inerţia căreia credeai că îi eşti sortit. Să devii viu.

video

Into the Wild, de Sean Penn

Pe mine, "Into the Wild" (a fost tradus în română "În sălbăticie"), filmul în regia lui Sean Penn, m-a lăsat într-o stare de perplexitate prelungită. Vreo două zile m-am gândit ce anume poate să-l detemine pe un om, şi cu o situaţie materială bună, pe deasupra, să renunţe la tot, confort material, maşina cumpărată de tăticu' ca dar de absolvire, conturi bancare, viaţă de familie şi să aleagă traiul în pustietate?


Inspirată dintr-un caz real, pelicula e povestea tânărului Christopher McCandless (interpretat de Emile Hirsch, se pare unul dintre actorii preferaţi ai lui Sean Penn. Cei doi apar şi în "Milk" producţia din 2008 pentru care Sean Penn e nominalizat la Oscar) care, după absolvirea Universităţii donează banii pe care îi avea cont şi, contrar traseului profesional anticipat de părinţii săi înstăriţi, îl alege pe cel al libertăţii. Îşi ia rucscul în spate şi porneşte prin ţară, ţinta finală fiind Alaska. Lucrând ocazional pentru a-şi "finanţa" călătoria, Christopher ajunge în cele din urmă unde şi-a propus, dar la capătul câtorva luni, izolat şi bolnav, moare de foame. A ignorat semnalele naturii, găsindu-şi sfârşitul în sălbăticia ireală a Alaskăi.

Până la urmă nu ştiu dacă scopul filmului a fost să işte o dezbatere despre faptul că eroul se putea salva (s-a invocat mult ideea că o hartă l-ar fi ajutat pe Christopher să vadă în apropiere de locul unde a murit o cabană în care se aflau provizii). Dincolo de simpla relatare a faptelor, de cronologie, de biografie, filmul e un omagiu adus celor foarte puţini din lumea asta pentru care bunăstarea materială, confortul nu reprezintă avantaje ci doar lanţuri care îi împiedică să fie liberi. Renunţarea lui Christopher la orice legătură cu viaţa socială a fost şi o formă de protest faţă de consumul nesăbuit, faţă de dependenţa de tehnologie, faţă de ipocrizia unei familii care rămânea unită doar pentru statut social sau cine ştie pentru mai ce...

Alegerea lui Christopher poate fi înţeleasă sau nu. Când eram pe punctul să accept că el a ales să fie liber cu orice risc, l-am văzut scrijelind pe o bucată de lemn: "Happyness is only real when shared" ("Fericirea e posibilă doar dacă e împărtăşită")...

Mai jos am adăugat o melodie de pe coloana sonoră absolut specială a filmului care îi aparţine lui Eddie Vedder:


video

marți, 10 februarie 2009

Maradona, de Kusturica

Un campion mondial al regiei, Emir Kusturica, a realizat un documentar despre Diego Maradona, campion mondial la fotbal, în viziunea multora, cel mai bun jucător din toate timpurile.
"Mă simt ca un paparazzo care intră în viaţa personală a cuiva", descria Kusturica prezenţa sa în "reality-show-ul" despre viaţa fotbalistului argentinian. Şi l-a însoţit prin Buenos Aires, Napoli (unde a jucat în anii săi de glorie) şi chiar în Serbia, pe stadionul echipei Steaua Roşie Belgrad.

"Fenomenul" Maradona nu e un fenomen în viziunea lui Kusturica. El nu e un înger căzut pentru că n-a fost niciodată zeu. A fost doar un copil de aur ("el pibe d'oro"), un fotbalist genial pe teren, care juca cu inocenţa celui ce nu purta în spate povara unui contract gigant sau capriciul unui patron. În afara terenului număra aceeaşi cantitate de defecte sau calităţi ca a celorlalţi muritori. Şi are în plus o mare umilinţă de a se identifica cu cei nedreptăţiţi.


Împărtăşind opinii politice de stânga (deşi însuşi Kusturica spune despre capriciosul Maradona că azi sterge pe jos cu multinaţionalele, iar mâine e în stare să încheie un contract de publicitate cu Coca-Cola), Maradona e înfăţişat şi în spiritul prieteniei cu Fidel Castro sau cu Hugo Chavez, lideri "incorecţi politic". Epoca drogurilor, relaţa cu familia completează portretul lui Maradona. Nimic melodramatic, nimic omagial, ci doar pasional, la fel ca temperamentul eroului.

"Viaţa ideală pentru Diego ar fi fost un meci al cărui arbitru nu ar fi fluierat finalul niciodată".

Mai jos puteţi vedea un fragment din finalul filmului dedicat lui Maradona în interpretarea lui Manu Chao:

video

Transylvania, de Tony Gatlif

Prima constatare pe care o poate face cineva obosit de reiterearea mitului lui Dracula când urmăreşte filmul "Transylvania", al lui Tony Gatlif, ar fi că legendara regiune nu este populată de vampiri. Ce uşurare!


Chiar şi aşa, Transilvania rămâne un teritoriu mi(s)tic (regizorii străini nu se pot debarasa de anumite clişee în ceea ce o priveşte), e un ţinut atractiv în care cutumele religioase şi cele păgâne se amestecă şi sunt acompaniate de folclorul local, fie românesc, fie ţigănesc. Atras de viaţa ţiganilor, regizorul creionează o imagine pasională, romantică a acestei etnii prin ochii frumoasei Zingarina. Venită tocmai din Franţa în Transilvania pentru a-şi căuta iubitul, un ţigan lăutar focos, eroina, interpretată de Asia Argento, e respinsă de bărbatul care a lăsat-o însărcinată. Doborâtă de durere se abandonează şi hoinăreşte printr-un decor surprinzător în care va fi acompaniată de hoinarul Tchangalo (Birol Ünel) care face comerţ cu antichităţi.


Povestea Zingarinei şi a renaşterii ei merge în paralel cu cea a unui ţinut decepţionant în parte, Transilvania unei Românii postcomuniste, oricum, numai prosperă nu, în care sărăcia loveşte nemilos, în care religiozitatea se suprapune adesea ritualurilor străvechi păgâne (mai aproape de păgânism decât de creştinism l-aş situa pe preotul care, după botezul Zingarinei, nemulţumit că nu i s-a plătit onorariul, începe să-şi lanseze suduielile).
"Am venit să-mi caut fericirea" spune Zingarina la începutul filmului. O găseşte până la urmă, însă în alte coordonate decât cele vizate iniţial. Fericirea o câştigă în final în patul ţărănesc proaspăt şi imaculat, în ochii copilului abia născut şi în prezenţa caldă a lui Tchangalo. E totală, calmă, incandescenţa provocată de decepţie e domolită.

video