marți, 9 august 2011

Lecţia de ipocrizie de la Realitatea TV

Corina Drăgotescu era preferata mea. O consider o ziaristă incisivă şi decentă. Când îi face cu ou şi cu oţet pe politicieni, nu iese din matca bunului simţ. Biciuieşte cu vorba toate păcatele şi păcătoşii unei clase politice degenerate şi mi-a rămas în minte discursul ei spontan dintr-o seară de pe Realitatea când s-a transformat practic în vocea oamenilor din public sătui să mai aştepte un bine mereu intangibil.

Şi totuşi, a căzut de pe piedestal tot într-o seară, acompaniată în cădere de colegul Cătălin Striblea de la „Ultima oră". Fiindcă nu este posibil să abordezi o temă despre baizadele şi abuzurile lor în diverse colţuri ale ţării şi să nu te legi de beizadelele propriilor tăi invitaţi. Cum să îl întrebi pe Silviu Prigoană ce crede despre băiatul primarului din Deta sau din vreo altă localitate portocalie, care a snopit în bătaie nişte concetăţeni, şi să nu ai curajul să îl iei la întrebări despre propria odraslă, tot o beizadea, fie ea cu studii în SUA. Mă interesează mai puţin eventualele justificări ale lui Prigoană privind ascensiunea fulminantă şi „pe bune” în politică a fiului său căruia abia i-a mijit mustaţa sau scuzele sale privind prosperitatea aceluiaşi fiu care conduce bolizi Lamborghini poluanţi şi zgomotoşi.

Nu mă interesează nici măcar că Prigoană, gălăgios, ca de obicei, vedea paiul din ochiul altora (recte scandalurile provocate de copiii-problemă ai acoliţilor pedelişti) şi nu vedea bârna din ochiul său, sub forma avioanelor dăruite lui Honorius, ca să poată drăguţul de el să se plimbe prin spaţii aeriene străine în voie. Ce mă doare e faptul că Prigoană nici măcar n-a fost pus în postura de a se justifica, că ziariştii noştri, într-un revoltător exerciţiu de ipocrizie, îşi scoteau colţii cu nişte primari care nu se puteau apăra, iar cu potentaţii din studio erau mieluşei. Am aşteptat în zadar să fie luat în „şuturi” regele gunoiului, dar nu s-a întâmplat nimic. Drăgotescu şi Striblea au purtat mănuşi albe impecabile în dialogul cu Prigoană. E trist că ziariştii în care ne punem speranţa pierd mereu startul şi rămân la nivelul criticii sterile.

marți, 14 iunie 2011

În aşteptarea lui euro

În Puerta del Sol, locul unde continuă manifestaţiile madrilenilor împotriva impotenţei propriului guvern, incapabil să scoată Spania din criza profundă pe care o trăieşte, mi-a atras atenţia un afiş edificator despre ce înseamnă trecerea la moneda euro. Sper să se uite la el cât mai multe persoane partizane ale introducerii monedei unice pentru a-şi face o idee despre drama care ne aşteaptă.
În a doua fotografie, traducerea celor două coloane:










marți, 3 mai 2011

Manifestul care a scos ziua de 1 Mai din mirosul de mici

Nu fac decât să public şi să sper că va fi văzută de cât mai multă lume, poza manifestului care a circulat prin Bucureştiul aflat la coadă la cârnaţi sau la pădure încingând grătare de 1 Mai.

marți, 15 martie 2011

Jocuri stranii de Michael Haneke

În timp ce urmăream filmul "Funny Games", versiunea din 2007, (tradus la noi "Jocuri stranii") al nihilistului Michael Haneke ("Cache", "La pianiste", "The White Ribbon"), mi-am dat seama cât de dependentă am ajuns de finalurile fericite şi idioate tip Hollywood. Dacă filmul nu oferă premise pentru un final senin, suport cu greu consecinţele unuia nedorit.

În acest film despre violenţă şi despre cum e reflectată în media, este vorba despre o familie sechestrată în propria casă de vacanţă de doi criminali în serie care se poartă cu mănuşi, şi la propriu, şi la figurat cu victimele lor. Paul (Michael Pitt) şi Peter (Brady Corbet) se insinuează în casa lui Ann (Naomi Watts) şi George (Tim Roth) sub un pretext casnic şi perfect plauzibil între vecini. De aici începe tragedia care evoluează, aducându-l pe telespectator (sau cel puţin pe mine) la paroxism. De ce senzaţia asta? Pentru că, obişnuită cu finaluri fericite, aşteptam momentul în care victimele se vor răzbuna crunt, în care se produce o breşă în planul perfect al criminalilor, iar de ea va profita biata familie. La un moment dat, chiar părea să se întâmple aşa, fiindcă băieţelul scapă şi ajunge în casa vecinilor, doar pentru a-i găsi şi pe aceştia ucişi de acelaşi cuplu de psihopaţi politicoşi.

Parcă intuind că spectatorul are nevoie de o supapă prin care să elibereze tensiunea, regizorul apelează la un truc şi oferă o alternativă: în culmea umilinţei şi a torturii, Ann pune mâna pe puşcă şi îi zboară creierii unui dintre nemernici. Acesta e proiectat pe un perete, iar sângele ţâşneşte peste tot. Asta ar vrea să vadă telespectatorul, asta l-ar răcori, însă filmul se derulează înapoi şi revenim de unde am plecat. Altfel spus, "asta v-ar plăcea vouă să se întâmple, dar în realitate lucrurile stau mai rău". Şi cam aşa e. Puţine situaţii precum cea din film se termină cu bine în realitate, să fim realişti! Aşa cum este şi regizorul.

M-a surprins şi inovaţia interactivităţii filmului: din când în când, asasinul priveşte în cameră, invitând spectatorii să fie complici la jocul şi la deciziile sale. Văzând asta, reapare suspiciunea că toată drama e doar un experiment sau o punere în scenă şi că o să auzim în curând un "cut" izbăvitor. Vă las să descoperiţi dacă e aşa sau nu.
Până una alta, merg să caut filmul cu acelaşi nume şi regizat tot de Michael Haneke din 1997, de data aceasta cu distribuţie austriacă. Adică originalul după care s-a făcut remake-ul de mai sus.







Funny Games Trailer. Watch more top selected videos about: Naomi Watts, Tim Roth

sâmbătă, 5 martie 2011

Pentru un 8 Martie fără Şfefan Bănică Jr.

Azi sărbătorim ziua de 8 Martie, ziua Internaţională a femeii. Totul a început în anul 1910, când la Copenhaga, s-a decis declararea zilei de 8 martie zi internaţională a femeii muncitoare, iar in 1977, ONU recunoscut oficial 8 Martie drept ziua internaţională a femeii (asta pentru a-i linişti pe cei care nu puteau trăi la gândul că e o sărbătoare comunistă). Momentul din anul 1910 a fost precedat de unul tragic, petrecut într-o fabrică din Statele Unite. Atunci, în urma unui incendiu izbucnit într-una dintre secţii, mai multe femei au murit, iar colegele lor s-au strâns într-un protest spontan cerând condiţii decente de muncă. 8 Martie se sărbătoreşte în aproape toate ţările lumii, iar în foarte multe dintre aceste ţări, semnificaţia iniţială, aceea de luptă a femeilor pentru stoparea discriminării sexuale şi egalitate în drepturi cu bărbaţii nu a fost uitată.

La noi, nu numai că 8 Martie nu se celebrează în stradă, prin reclamarea unor drepturi, a egalităţii de şanse, a condiţiilor mai bune de muncă, de aducere pe lume a copiilor sau a creşterii şi educaţiei acestora. Pe plaiurile străbune, expresia maximă a emancipării femeii înseamnă, la alegere, o agapă cu fetele, că doar o dată pe an e ziua femeii, ce naiba!, o şedinţă de relaxare şi înfrumuseţare la un spa, un dezmăţ la un spectacol "Flamingo Boys", cu musculoşi năclăiţi de ulei, sau un bilet la încă un concert siropos dat de Ştefan Bănică Jr. Ori cel puţin aşa văd eu de ani de zile reflectată ziua de 8 Martie în media românească.

Emanciparea româncelor este departe de a însemna ceea ce înseamnă prin alte părţi (înţelegând prin "alte părţi" şi ţări cu vastă tradiţie capitalistă). Femeile noastre îşi asumă cu multă naturaleţe statutul de inferioritate la serviciu şi în familie. Ba chiar profită de el, fiindcă egalitatea deplină nu le-ar aduce numai beneficii. Egalitatea deplină în drepturi ar însemna, pe lângă cucerirea aceloraşi avantaje pe care le au bărbaţii, renunţarea la altele, conferite de stautul de femeie mai mult sau mai puţin supusă: cedarea locului în autobuz, pretenţia de a fi salutată de un bărbat, pretenţia de a primi flori sau cadouri scumpe, aşa cum stă scris în discutabilul şi uneori desuetul cod al bunelor maniere.

marți, 22 februarie 2011

Românul, ungurul şi ţiganul

Când întreb un român dacă are ceva cu ţiganii, chit că niciodată nu a avut de-a face cu ei, nici în bine, nici în rău, răspunsul pe care îl primesc aproape de fiecare dată este: "Nu sunt rasist, dar....". Ei bine, "dar"-ul ăsta mă lămureşte definitiv. E plin de ipocrizie şi de falsitate. Prefer sinceritatea unuia care recunoaşte că nu îi suferă pe ţigani, unguri, homosexuali, etc., decât falsitatea celor care îşi asund intoleranţa în spatele unor astfel de declaraţii.

Şi încă o chestie. Nici măcar nu suntem consecvenţi în măsura cu care cântărim intoleranţa. De exemplu, pe unguri îi urâm pentru că nu le place să se considere români, în schimb pe ţigani îi urâm tocmai pentru că prea se ţin români. Dacă un ungur nu depune flori la monumentul lui Alexandru Ioan Cuza, ne facem foc şi pară pe el că e antiromân şi sfidează trecutul şi valorile gloriosului neam. Dacă un ţigan depune o coroană de flori la acelaşi monument (aşa cum a făcut recent o organizaţie a rromilor din Timişoara, cu ocazia împlinirii a 155 de ani de la dezrobirea rromilor, eveniment care mi-a sugerat această postare), sărim în sus ca arşi şi reacţia noastră este ceva de genul: "Şi ăştia ce legătură au cu Cuza?".
Păi să ne hotărâm o dată! Până atunci, singura mea explicaţie este că diferenţele se fac în funcţie de culoarea pielii. Pe unii, mai albi, îi vrem ca aparţinători ai acestei naţii, ne-ar plăcea ca ei înşişi să îşi declare mai des dragostea faţă de neam şi ţară, la ceilalţi, mai oacheşi, dimpotrivă, ne-ar plăcea să înveţe ei singuri care le este lungul nasului şi să se delimiteze clar în cadrul statului. Cu alte cuvinte: Ăştia ne tolerează, dar niciodată să nu uităm că nu suntem români, ci ţigani".

duminică, 6 februarie 2011

TLC, postul femeilor sărace cu duhul

TLC, noul canal pentru femei adus în România de Discovery, şi-a făcut o intrare pe piaţă cam împiedicată, deşi cred că se dorea a fi triumfală, având în vedere cantitatea de bani pusă la bătaie pentru promovarea postului. Publicitatea stradală este mană cerească în România, pentru că aici, în schimbul unei întreţineri plătite pe o juma' de an, orice bun cetăţean permite să i se acopere ferestrele cu bannere imense sau să i se planteze în cei 10 metri pătraţi de curte pe care îi are la strada principală un stâlp pe care se sprijină falnic un panou publicitar. Aşadar, multe dintre astfel de panouri din Bucureşti promovează mai nou frenetic canalul TLC, dedicat doamnelor, în felul următor: "Bărbaţii sunt norocoşi, au Discovery. Noi ce avem? Păi n-ar fi cazul?" Eu înţeleg din acest mesaj că Discovery, postul cu documentare despre invenţii, experimente ştiinţifice, investigaţii criminale, tehnici de supravieţuire etc. e prea complex şi subtil pentru femei. Dacă vreţi să vă lărgiţi orizonturile, avem pentru voi, gâsculiţelor, programe de gătit, de crescut copiii, ghiduri de cumpărat corect pantofi şi genţi sau excelente trucuri pentru a orna tortul aniversării de nuntă. Cam asta ar fi oferta noastră pentru voi, dat fiind că nivelul intelectual nu vă permite să urmăriţi alături de soţ un documentar la Discovery.
Deranjant este că în România nimeni nu reacţionează şi nu sancţionează un asemenea mesaj umilitor. De fapt, la noi nu e numai vina bărbaţilor că femeile încă trăiesc în secolul 19, ca şi mentalitate, ci chiar a lor că acceptă cu seninătate un asemenea tratament.

Cântecul celui ales

Silvio Rodríguez (un cantautor cubanez aproape necunoscut la noi) a spus de multe ori că a scris acest cântec pentru Abel Santamaría, membru al gherilelor, torturat şi asasinat după asaltul asupra unităţii militare Moncada (una dintre primele acţiuni ale revoluţiei cubaneze) în lupta pentru eliberarea Cubei din mâinile imperialismului.
Dar după uciderea lui Che Guevara în Bolivia (acea Bolivie teleghidată de Washington, azi din ce în ce mai îndepărtat), cântecul celui ales se cântă în onoarea sa. În fond, nimeni nu încarnează mai mult ca Che imaginea războinicului devotat trup şi suflet luptei pentru dreptate şi celor pentru care lupta pentru „frumos îi costă viaţa”,

De aceea, în memoria lui Che şi a tuturor celor care nu pot să stea în case resemnaţi în faţa injustiţiei, indignaţi în faţa inegalităţii sau a jafului celor puţini asupra celor mulţi şi care îşi sacrifică viaţa comodă, dar servilă, pentru a merge să „omoare canalii cu tunul care taie drum spre viitor”, prima traducere şi subtitrare a unui clip video în limba română făcută în colaborare cu Jose Luis Forneo (care gestionează blogul Un vallekano en Rumania, prima din multe alte viitoare, este a acestui cântec de neiutat al trubadurului revoluţionar Silvio Rodríguez, cântecul celui ales ("La cancion del elegido").



vineri, 4 februarie 2011

Dispreţ marca RATB

Când conturile RATB-ului sună a gol, regia autonomă nu precupeţeşte niciun efort pentru a-şi reumple visteria, fie prin scumpirea biletului, fie prin trimiterea în prima linie a frontului a detaşamentelor de controlori (care, apopo, s-au înmulţit în ultima vreme direct proporţional cu adâncirea crizei). Cu alte cuvinte, regia respectă litera legii în cele mai mici detalii. Foarte bine, responsabilizarea cetăţenilor pentru a contribui la un transport în comun civilizat şi amendarea celor prinşi fără bilet e folositoare pentu toţi, asta în cazul în care controlorii n-ar cădea în păcat şi atunci atitudinea le-ar fi doar lor folositoare.

Când însă e vorba ca regia să ne respecte ea pe noi, nu numai noi pe ea, aşa cum facem prin cumpărarea biletului sau a abonamentului, lucrurile se schimbă radical. Şi, în loc de preocupare pentru un transport civilizat, primim INDIFERENŢĂ ŞI DISPREŢ. Suntem trataţi ca nişte tâmpiţi care oricum nu sunt în stare să reacţioneze şi să schimbe lucrurile. Să ne înţelegem: transportul public e pentru oameni, că de aia se numeşte public, în consecinţă toate schimbările care afectează cetăţeanul fără maşină sau care alege să meargă cu autobuzul trebuie anunţate cum trebuie. Nu într-o singură ediţie de ziar, la rubrica utilitare, sau pe pagina web a RATB.

Dragi angajaţi ai regiei autonome de transport Bucureşti, e adevărat, aveţi o pagină web încântătoare şi modernă în care ne explicaţi cum stă treaba cu schimbarea traseelor anumitor linii de autobuze. Dar credeţi cumva că bătrânica bolnavă venită să se caute pe la medici care azi aştepta alături de mine autobuzul 133 undeva pe strada Eminescu, sperând să mai prindă trenul care să o ducă spre satul ei oltenesc, a citit presa naţională sau a intrat pe www.ratb.ro (na, că vă mai şi promovez) ca să ştie că acest autobuz nu mai opreşte în staţiile de pe Eminescu şi că şi-a reluat traseul de bază, pe Bulevardul Dacia? Vă asigur eu că nu.

Cât ar costa regia să amplaseze în staţiile dezafectate anunţuri CLARE pentru toată lumea de tipul: „Staţie desfiinţată” sau „Autobuzele 133 şi 135 nu mai opresc aici. Circulă prin bulevarul Dacia”. La ritmul în care se schimbă traseele maşinilor în acest oraş din cauze logice sau nu, asemenea anunţuri s-ar dovedi de o utilitate extraordinară. Un asemenea „efort” chiar că ar însemna un progres la nivel de respect şi preocupare pentru oamenii acestei capitale care folosesc un serviciu public pe care îl plătesc, benevol, cei mai mulţi dintre ei. Nu ne faceţi un serviciu pentru care trebuie să vă fim recunoscători, aveţi obligaţia să ne respectaţi!