sâmbătă, 11 februarie 2012

Plânsul de milă, sport național

Într-o privință are dreptate primul-ministru ăsta nou. Suntem o nație de plângăcioși de propria milă. Românul, daca știe că e unul afară care mătură zapada și pentru el, stă linistit cu burta-n sus la televizor și nu-l doare nici în bască. Asta e valabil în absolut toate situatiile (vezi inundațiile, unde vedeam tot felul de localnici, sinistrați de altfel, care nu s-ar fi atins de lopeți nici să-i fi picat cu ceară. În schimb, vărsau lacrimi amare pe unde vedeau o cameră TV. Situația e, intr-adevar, dificilă și e mai ușor să dai vina pe INMH decât pe propria incompetență (de data asta a Ancăi Boagiu), dar eu nu am vazut vreun pic de avânt muncitoresc la nimeni. Numai indivizi cu mâinile-n buzunare, cocotați pe nămeți. În schimb, la plânsul de milă și la invocat pomana, nu ne întrece nimeni. Iar posturile de știri sunt din ce în ce mai patetice cu muzica aia de prohod pe care o pun pe fundalul fiecărui reportaj despre vreo calamitate. Văd regulat reportaje la jurnalele țărilor europene, dar o asemenea imbecilitate jurnalistică numai la noi are succes. Să mai stoarcem câteva lacrimi, că așa crește ratingul și dă năvală publicitatea. Indecent!

vineri, 6 ianuarie 2012

Un franc, 14 pesetas

Titlul filmului reprezintă paritatea dintre peseta spaniolă și francul elvețian prin anii '60, iar metaforic, diferenţa de civilizație dintre cele două țări în acea perioadă. Pe atunci, Spania semăna mult cu România de azi, fiind un loc unde nu se găsea de lucru, escrocii imobiliari mișunau în voie într-un stat care avea alte griji mai mari decât propriii cetățeni, iar mulți visau să emigreze în speranța unui trai mai bun. Eroii sunt madrilenii Martin (Carlos Iglesias, protagonist, regizor și scenarist) și Carlos (Javier Gutiérrez), doi bărbați simpli, cu puțină educație, care se hotărăsc să plece la muncă în Elveția, după ce soția lui Martin plătise avansul pentru o casă în care visau să se mute din subsolul insalubru în care trăiau.

Pe drumul spre Elveția și în zilele de acomodare, eroii sunt protagoniștii unor scene de umor fabuloase, iar dacă n-ar vorbi spaniolă, aș paria că sunt români: aruncă hârtia de la sandviș pe jos, înghit în sec la micul dejun, doar ca să nu fie nevoiți să plătească croasantul și cafeaua, iar când li se spune că e gratis nu le ajunge o gură ca să înfulece. Văd pentru prima oară în viață hârtie igienică. Se prind ei la ce folosește și nedumeriți se întreabă în cazul ăsta la ce-or folosi elvețienii ziarele?

După șase ani de muncă, Martin decide să se întoarcă acasă împreună cu copilul și nevasta, într-un Madrid sumbru în care nu-și mai găsesc rostul, în timp ce Carlos se stabilește definitiv în Elveția. Cum spuneam, o poveste ruptă parcă din destinul orcărui român plecat în Occident la muncă și care nu mai știe cărei țări îi aparține: celei în care s-a născut sau celei care i-a redat o parte din demnitate.
Filmul ar putea fi o lecție pentru acei spanioli care au uitat că nu demult au fost și ei europeni second-hand, dar mai ales o avertizare pentru români. Dacă vreodată vom ajunge o țară în stare să primească emigranți veniți în căutarea unui trai mai bun, bine ar fi să ne purtăm frumos cu ei, fiindcă nu cu mult înainte mulți dintre noi se mai întrebau încă la ce folosește hârtia igienică.

video