marți, 15 martie 2011

Jocuri stranii de Michael Haneke

În timp ce urmăream filmul "Funny Games", versiunea din 2007, (tradus la noi "Jocuri stranii") al nihilistului Michael Haneke ("Cache", "La pianiste", "The White Ribbon"), mi-am dat seama cât de dependentă am ajuns de finalurile fericite şi idioate tip Hollywood. Dacă filmul nu oferă premise pentru un final senin, suport cu greu consecinţele unuia nedorit.

În acest film despre violenţă şi despre cum e reflectată în media, este vorba despre o familie sechestrată în propria casă de vacanţă de doi criminali în serie care se poartă cu mănuşi, şi la propriu, şi la figurat cu victimele lor. Paul (Michael Pitt) şi Peter (Brady Corbet) se insinuează în casa lui Ann (Naomi Watts) şi George (Tim Roth) sub un pretext casnic şi perfect plauzibil între vecini. De aici începe tragedia care evoluează, aducându-l pe telespectator (sau cel puţin pe mine) la paroxism. De ce senzaţia asta? Pentru că, obişnuită cu finaluri fericite, aşteptam momentul în care victimele se vor răzbuna crunt, în care se produce o breşă în planul perfect al criminalilor, iar de ea va profita biata familie. La un moment dat, chiar părea să se întâmple aşa, fiindcă băieţelul scapă şi ajunge în casa vecinilor, doar pentru a-i găsi şi pe aceştia ucişi de acelaşi cuplu de psihopaţi politicoşi.

Parcă intuind că spectatorul are nevoie de o supapă prin care să elibereze tensiunea, regizorul apelează la un truc şi oferă o alternativă: în culmea umilinţei şi a torturii, Ann pune mâna pe puşcă şi îi zboară creierii unui dintre nemernici. Acesta e proiectat pe un perete, iar sângele ţâşneşte peste tot. Asta ar vrea să vadă telespectatorul, asta l-ar răcori, însă filmul se derulează înapoi şi revenim de unde am plecat. Altfel spus, "asta v-ar plăcea vouă să se întâmple, dar în realitate lucrurile stau mai rău". Şi cam aşa e. Puţine situaţii precum cea din film se termină cu bine în realitate, să fim realişti! Aşa cum este şi regizorul.

M-a surprins şi inovaţia interactivităţii filmului: din când în când, asasinul priveşte în cameră, invitând spectatorii să fie complici la jocul şi la deciziile sale. Văzând asta, reapare suspiciunea că toată drama e doar un experiment sau o punere în scenă şi că o să auzim în curând un "cut" izbăvitor. Vă las să descoperiţi dacă e aşa sau nu.
Până una alta, merg să caut filmul cu acelaşi nume şi regizat tot de Michael Haneke din 1997, de data aceasta cu distribuţie austriacă. Adică originalul după care s-a făcut remake-ul de mai sus.







Funny Games Trailer. Watch more top selected videos about: Naomi Watts, Tim Roth

sâmbătă, 5 martie 2011

Pentru un 8 Martie fără Şfefan Bănică Jr.

Azi sărbătorim ziua de 8 Martie, ziua Internaţională a femeii. Totul a început în anul 1910, când la Copenhaga, s-a decis declararea zilei de 8 martie zi internaţională a femeii muncitoare, iar in 1977, ONU recunoscut oficial 8 Martie drept ziua internaţională a femeii (asta pentru a-i linişti pe cei care nu puteau trăi la gândul că e o sărbătoare comunistă). Momentul din anul 1910 a fost precedat de unul tragic, petrecut într-o fabrică din Statele Unite. Atunci, în urma unui incendiu izbucnit într-una dintre secţii, mai multe femei au murit, iar colegele lor s-au strâns într-un protest spontan cerând condiţii decente de muncă. 8 Martie se sărbătoreşte în aproape toate ţările lumii, iar în foarte multe dintre aceste ţări, semnificaţia iniţială, aceea de luptă a femeilor pentru stoparea discriminării sexuale şi egalitate în drepturi cu bărbaţii nu a fost uitată.

La noi, nu numai că 8 Martie nu se celebrează în stradă, prin reclamarea unor drepturi, a egalităţii de şanse, a condiţiilor mai bune de muncă, de aducere pe lume a copiilor sau a creşterii şi educaţiei acestora. Pe plaiurile străbune, expresia maximă a emancipării femeii înseamnă, la alegere, o agapă cu fetele, că doar o dată pe an e ziua femeii, ce naiba!, o şedinţă de relaxare şi înfrumuseţare la un spa, un dezmăţ la un spectacol "Flamingo Boys", cu musculoşi năclăiţi de ulei, sau un bilet la încă un concert siropos dat de Ştefan Bănică Jr. Ori cel puţin aşa văd eu de ani de zile reflectată ziua de 8 Martie în media românească.

Emanciparea româncelor este departe de a însemna ceea ce înseamnă prin alte părţi (înţelegând prin "alte părţi" şi ţări cu vastă tradiţie capitalistă). Femeile noastre îşi asumă cu multă naturaleţe statutul de inferioritate la serviciu şi în familie. Ba chiar profită de el, fiindcă egalitatea deplină nu le-ar aduce numai beneficii. Egalitatea deplină în drepturi ar însemna, pe lângă cucerirea aceloraşi avantaje pe care le au bărbaţii, renunţarea la altele, conferite de stautul de femeie mai mult sau mai puţin supusă: cedarea locului în autobuz, pretenţia de a fi salutată de un bărbat, pretenţia de a primi flori sau cadouri scumpe, aşa cum stă scris în discutabilul şi uneori desuetul cod al bunelor maniere.