miercuri, 1 decembrie 2010

1 Decembrie patetic

Mare dreptate avea Octavian Paler, într-un colaj din propriile dizertaţii făcute la Antena 3 de-a lungul anilor. El spunea că Romania este o ţară cu oameni singuri, iar eu îmi permit să interprezez declaraţia sa în felul următor: prin singurătate să înţelegem foarte limpede lipsa de solidaritate şi egoismul feroce al acestui popor. "Romania are mai multi patrioţi decât cetăţeni", spune undeva scriitorul Vasile Ernu si il citez dat fiind ca fraza ne caracterizeaza la fix. O dăm întruna cu 1 Decembrie, cu ziua naţională, cu mândria de a fi român, dar disperarea pe care o trăim în aceste zile din cauza lipsurilor se datorează, pe lângă acţiunile vecine cu asasinatul social ale Guvernului, unei letargii revoltătoare a acestei naţii. Românilor li se deschide apetitul de manifestaţii doar când e rost de o fasole sau o sarma fierbinte. Când e să îşi revendice drepturile tăiate în fiecare zi, românul responsabil se încuie în casă frumuşel, sperând să iasă vecinul să rezolve problema, dacă se poate şi pentru el. Eu una nu am de ce să sărbătoresc o zi a României ce aniverseaza un eveniment care nici acela nu ştiu eu sigur dacă a fost voinţă naţională sau doar a altui grup de interese al acelei vremi. Pentru că istoria e o sumă de teorii scrise pentru a gâdila un regim, o ideologie. Şi de ce să accept sloganul "România. E rea, dar e a noastră"? Cum să fii mândru că trăieşti într-o ţară unde totul e anapoda? În rest, televiziunile patetice ca de obicei cu ocazia zilei naţionale. Mi-au dat lacrimile de râs sau de jenă, depinde de moment.

joi, 4 martie 2010

Coreea de Nord, în viziunea unor cehi care s-au dus boi şi s-au întors vaci

În documentarul "Bun venit în Coreea de Nord", realizat de Linda Jablonska, şi pe care l-am urmărit recent pe HBO, un grup de turişti cehi pleacă în vizită în Coreea de Nord, înarmaţi cu camere foto digitale de ultimă generaţie şi tot arsenalul de prejudecăţi promovat în Europa. Ajungând acolo, descoperă o ţară austeră, cu bulevarde imense pe care abia dacă circulă maşinile, cu soldaţi postaţi în locuri strategice, fără McDonalds sau Vodafone şi urmăriţi îndeaproape de doi tipi de la Serviciile Secrete, mascaţi în ajutor de ghid.

Turiştii noştri sunt totuşi surprinşi că la frontieră controlul nu a fost "la sânge", nu li s-a confiscat nici un aparat de fotografiat sau cameră de luat vederi, ba, dacă ar fi fost mai curajoşi, ar fi putut intra şi cu telefoanele mobile. Hotelul era mai mult decât decent, cazarea în afara Phenianului, când era cazul, se făcea în nişte vilişoare rezonabile, ceea ce l-a determinat pe "criticul-sef" al grupului, un filozof tip "Radio Şanţ", să se revolte chiar: "Nu e posibil ca noi sa locuim aici, sa avem mâncare la discreţie, în timp ce la o sută de metri mai încolo oamenii mor de foame". Să te afli în Coreea de Nord şi să nu probezi cu propriii tăi ochi dacă această aserţiune este autentică se cheamă lipsă de curiozitate şi atitudine de papagal care repetă conştiincios ce îi spune propaganda. Ca şi alte "axiome", cum ar fi aceea că oamenii nu zâmbesc sau trăiesc în case mizerabile, dar nici unul nu avea curiozitatea să se îndepărteze de bulevard şi să filmeze o astfel de casă nelocuibilă. De altfel, nici măcar o înregistrare (şi slavă domnului, nu duceau lipsă de camere de luat vederi) nu probează spusele lor, totul se reduce la declaraţii stereotipe şi fantasmagorice, făcute cu scopul de a spori dramatismul prezentării.

După mai multe zile în care au vizitat diverse locuri din Coreea de Nord şi în care am fost şi noi, telespectaotrii, martori ai unor peisaje adesea superioare României capitaliste (terenuri agricole cultivate, spre exemplu, sau drumuri care le-ar fi putut provoca invidie şoferilor de pe la noi), cehii se urcă în tren să plece spre China, cu regretul că nu au putut să o vâre pe ghidă sub banchetă şi să o scoată din ţară. În opinia lor, vezi doamne, pe chipul femeii care le făcea cu mâna de pe peron se citea disperarea.

Dacă ar trebui să trăiesc din nou sub un regim comunist şi aş putea alege din cele existente în lume, aş prefera Cuba Coreei de Nord. E mai solară, mai lipsită de rigiditate. În plus, spectacolele omagiale cel puţin suspecte ca şi calitate şi risipitoare de bani şi alte resurse nu au fost niciodată pe gustul meu. Slăvirea până la paroxism a conducătorului iubit e, în opinia mea, un minus al ideologiei comuniste, iar în Coreea de Nord Kim Jong Il e adulat fără măsură. Dar noi, europenii, ar trebui să înţelegem că adulaţia lor nu vine exclusiv din îndoctrinare, ci mai degrabă dintr-o cultură milenară a supuşeniei, care nu e proprie doar coreenilor, ci şi japonezilor. Dar pe ăştia nu-i mai critică nimeni.

Cert este că cehii din documentar au plecat acolo cu multe prejudecăţi pe care nu au avut curiozitatea să le verifice şi s-au întors cu şi mai multe, create de ei înşişi. Cu aerele lor de superioritate, s-au dus boi şi s-au întors vaci. E curioasă atitudinea unei turiste (nevasta filozofului) care era surprinsă plăcut de faptul că nu totul era atât de rău precum îşi imagina, dar la sfârşit a întors-o (cred că filozoful, destul de autoritar, de altfel, i-a făcut instructajul înainte) concluziona cât de teribilă a fost aventura. Trebuie să fii cel puţin inconştient să spui că îţi este dor de smog şi de McDonalds. Îngrăşare plăcută!

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Avatar şi finalul anticipat al lui James Cameron

Dacă admitem că e greu în ziua de azi să mai găseşti o idee originală pentru a face un film, aş putea să îi găsesc filmului "Avatar" scuze pentru platitudinea subiectului. Cu o seară înainte de "Avatar" (pe care, spun de la bun început, nu l-am urmărit în 3D) văzusem "Ultimul samurai", ceea ce a amplificat senzaţia de deja-vu . De câte ori nu aţi urmărit filme în care eroul principal este un viteaz ales să se infiltreze în tabăra inamică, de obicei o populaţie în curs de extincţie sau foarte săracă, dar localizată pe un bulgăre de aur, şi care, ajungând să îi cunoască de aproape pe localnici, îşi dă seama de injusteţea actului pe care urma să îl facă, se coalizează cu inamicul şi îl ajută să îl învingă pe agresor? De multe ori, nu? Pe lângă "Utimul samurai", ar mai fi "Dansând cu lupii" şi încă vreo câteva cu Dolph Lundgren.




Ok, atunci, dacă tema nu e originală, poate că efectele speciale să îl facă mai cu moţ. Repet, fără să îl fi văzut în 3D şi fără să fiu o admiratoare a filmelor cu efecte speciale, mă tem că nici la acest capitol "Avatar" nu m-a convins (o opinie pur personală: "Stăpânul inelelor" mi s-a părut superior şi mult mai impactant ca efecte). 3D este deja găselniţă pentru a impresiona la un capitol în care s-a ajuns la capăt cu imaginaţia. Cred că în 3D ar putea părea oarecum spectaculos şi "BD în acţiune".

Nu cunosc preferinţele politice ale lui James Cameron, dar impresia mea este că i-a ieşit o critică la adresa propriului guvern şi a politicii agresive a acestuia în lume. Unde se detectează în lume o resursă vitală şi aducătoare de bani, hop şi americanu' acolo. Cu armamentul sofisticat din dotare şi cu doza supremă de dispreţ faţă de alte culturi, cu atitudnea uniformizantă, păreau ei extratereştrii de care atât ne temem noi, pământenii, veniţi din cer să distrugă o civilizaţie, socotită de ei înapoiată, cum altfel?, pentru a instaura progresul.

Populaţia din Pandora se poate uşor identifica cu orice altă naţiune agresată azi de armata americană, în numele luptei împotriva terorismului. Până când pe fronturile de luptă din Irak sau din Afganistan se vor clarifica lucrurile, James Cameron a anticipat finalul pe care îl merită agresorii, într-o scenă cu adevărat memorabilă a filmului, dincolo fiarele mitice de peisajele spectaculoase de pe Pandora: să fie înfrânţi, încolonaţi, urcaţi în propriile elicoptere şi trimişi frumuşel acasă.


luni, 4 ianuarie 2010

Sărbători sinistre

Deşi a trecut punctul culminant al sărbătorilor de iarnă, sper că un voi fi considerată întârziată dacă vă popun să citiţi mai jos un text de Gabriel Garcia Marquez despre oroarea în care se transformă de la an această perioadă a anului. Perfect de acord cu autorul asupra mercantilismului care a invadat vremea sărbătorilor (şi de care se pare că nu vom scăpa, pentru că tot mai multor oameni le place să practice sportul cumpărăturilor fără măsură) aş mai adăuga doar că acest text ar suferi modificări importante dacă l-am adapta puţin la realitatea românească şi la plăcerea compatrioţilor noştri de a-şi arăta muşchii şi veniturile cu acest prilej.



“Deja nimeni nu îşi mai aduce aminte de Dumnezeu de Sărbători. Sunt atâtea bubuituri de artificii, atâtea ghirlande de foc şi culori, atâţia curcani nevinovaţi sacrificaţi şi atâtea gânduri chinuitoare despre bani, pentru a da mai bine decât ne permit resursele reale, încât te întrebi dacă îi mai rămâne cuiva timp pentru a-şi da seama că un asemenea haos se produce pentru a celebra naşterea unui copil născut acum 2.000 de ani într-un staul mizerabil, la mică distanţă de locul unde, cu câteva mii de ani înainte, s-a născut regele David. 954 de milioane de creştini cred că acest copil era Dumnezeu încarnat, dar mulţi îl celebrează ca şi cum, în realitate, nu ar crede acest lucru. În plus, îl aniversează multe milioane de oameni care nu au crezut niciodată, dar care o fac pentru că le place petrecerea, şi mulţi alţii care ar fi dispuşi să întoarcă lumea cu susul în jos pentru ca nimeni să nu mai creadă.
Ar fi interesant de cercetat câţi dintre ei cred din suflet şi că sărbătoarea Crăciunului de acum este abominabilă şi nu îndrăznesc să o recunoască din cauza unei prejudecăţi care deja nu mai este religioasă, ci socială. Dar cel mai grav este dezastrul cultural pe care aceste sărbători pervertite îl cauzează. Înainte, în reprezentări (…), copilul Isus era mai mare decât boul din staul, casele urcate pe coline erau mai mari decât Fecioara Maria şi nimeni nu se concentra pe anacronisme: peisajul scenei naşterii era completat cu un tren de jucărie, cu o raţă de pluş mai mare decât un leu sau cu un agent de circulaţie care dirija o turmă de miei într-un colţ de Ierusalim. Deasupra de tot se punea o stea din hârtie aurie cu un bec în mijloc şi o rază din mătase galbenă care trebuia să le indice magilor drumul salvării. Rezultatul era mai dregrabă urât, dar se asemăna cu noi şi cu siguranţă era mai frumos decât falsurile proaste ale tablourilor vameşului Rousseau.

Mistificarea a început de când cu obiceiul cadourilor pe care nu le aduceau magii – aşa cum se crede în Spania – ci pruncul Isus. Noi, copiii, ne culcam mai deverme, pentru ca darurile să vină mai curând şi eram fericiţi ascultând minciunile poetice ale adulţilor. Totuşi, eu nu aveam mai mult de cinci ani când cineva a decis că era timpul să îmi spună adevărul. A fost o deziluzie nu doar pentru că eu credeam cu adevărat că pruncul Isus aducea cadourile, ci pentru că aş fi dorit să continui să cred asta. În plus, dintr-o logica pură de adult, m-am gândit atunci că şi celelalte mistere catolice erau inventate de către părinţi pentru a-i distra pe copii şi am rămas stupefiat. În acea zi, după cum spuneau învăţătorii iezuiţi din şcoala primară, am pierdut inocenţa, dar am descoperit şi că pe copii nu îi aduce barza, lucru în care aş mai vrea să mai cred pentru a mă gândi mai mult la amor decât la anticoncepţionale.
Toată această schimbare, în ultimii 30 de ani, prin intermediul unei operaţiuni comerciale de proporţii mondiale care este, concomitent, o devastatoare agresiune culturală.

Pruncul Isus a fost detronat de Santa Claus al americanilor şi al englezilor, care este identic cu Papa Noel al francezilor pe care îl cunoaştem toţi prea bine. A venit cu tot tacâmul: cu sania trasă de un ren şi bradul încărcat de jucării, sub un fantastic viscol. În realitate, acest uzurpator cu nasul roşu de berar nu este altcineva decât bunul Sfânt Nicolae, un sfânt pe care eu îl iubesc mult pentru că este sfântul bunicului meu, colonel, dar care nu are nici o legătură cu Crăciunul şi şi mai puţină cu Noaptea Ajunului tropical din America Latină.


După cum spune legenda nordică, Sfântul Nicolae i-a înviat pe câţiva şcolari pe care un urs îi sfâşiase în zăpadă şi pentru asta a fost proclamat patronul copiilor. Dar sărbătoarea lui se celebrează pe 6 decembrie şi nu pe 25. Legenda s-a instituţionalizat în provinciile germanice din Nord la sfârşitul secolului al XVIII-lea, alături de bradul cu jucării. Şi acum mai mult de o sută de ani a trecut în Marea britanie şi în Franţa. Apoi a ajuns în SUA, iar americanii au trimis-o în America de Sud cu toată cultura de contrabandă: zăpadă artificială, ornamente colorate, curcan umplut şi aceste cincisprezece zile de consumism festiv pe care puţini dintre noi îl evită. Una peste alta, poate cel mai sinistru lucru din aceste sărbători de consum este estetica mizerabilă pe carea au adus-o cu sine: cărţile poştale milostive, coroniţele de flori, clopoţeii de sticlă şi cântecele astea de retardaţi mintali care sunt colindele traduse din engleză. Şi alte stupizenii glorioase pentru care nici măcar nu merită să se fi inventat electicitatea.

Toate acestea, în vâltoarea celei mai înspăimântătoare sărbători a anului. O noapte infernală în care copiii nu pot dormi în casa plină de beţivii care au greşit poarta în căutarea unui loc unde să urineze (…). Minciună, nu este o noapte de pace şi iubire, ci contrariul ei. Este ocazia solemnă a oamenilor care nu se iubesc, oportunitatea providenţială de a îndeplini compromisuri mereu amânate: vizita la verişoara văduvă de 15 ani, la bunica paralizată pe care nimeni nu are curajul să o scoată în lume. Este bucuria prin decret, afecţiunea din milă, timpul pentru a dărui pentru că ni se dăruiesc cadouri sau pentru ca să ni se dăruiască şi pentru a plânge în public fără a da explicaţii. Este momentul aşteptat ca invitaţii să bea tot ce a rămas de la Crăciunul anterior: crema de mentă, lichiorul de ciocolată, vinul. Nu e surprinzător ca petrecerea să se sfârşească cu “focuri de armă”. Nu e surprinzător nici ca puştii – văzând atâtea lucruri atroce – să creadă, într-adevăr, că pruncul Isus nu s-a născut la Bethlehem ci în Statele Unite”.