luni, 29 iunie 2009

Moartea lui Michael, "aproape certitudine"

În noaptea (la noi) când a murit Michael Jackson posturile de televiziune din România se întreceau în a da cele mai "noi" informaţii despre tragicul eveniment. Numai că până primeşti o informaţie completă şi mai ales certă de la posturi precum Antena 3 sau Realitatea mai bine comuţi pe alte canale sau citeşti ziare online mai curajoase, mai informate sau cu mai multe resurse (cel puţin la nivel de corespondenţi).



Asteptând confirmarea CNN, acest zeu al informaţiei şi reper infailibil pentru media audio-vizuală bucureşteană, cele două posturi de ştiri româneşti s-au limitat la a anunţa că Michael e internat sau că asuferit un atac de cord, asta în vreme ce prestigioase ziare online americane şi chiar "El Pais" publicau deja titlul "Michael a murit". Am încercat să înţeleg poziţia televiziunilor noastre, considerând drept profesionalism prudenţa lor (ştirea trebuie confirmată din trei surse, etc.), dar toleranţa mea a luat sfârşit în momentul în care s-a produs ridicolul: eu deja ştiam de pe Internet că Michael trecuse în lumea celor drepţi, iar corespondentul Antenei 3 (probabil un băiat plecat în SUA cu vreo bursă sau la muncă, iar în timpul liber face pe corespondentul) ne spunea cu o mină foarte serioasă cum că "avem aproape certitudinea că Michael Jackson a murit".
La hemoragia de jurnalişti care ies în ultimii ani de pe băncile unor facultăţi suspecte, nu mă miră situaţia.


luni, 22 iunie 2009

Pe bicicletă pe la periferia Bucureştiului

A doua zi după plimbarea la Ruse am scos bicicleta de pe balcon, decisă să ajung să dau o raită rapidă prin Parcul Tineretului. Plan nerealizat pentru că am luat-o spre ieşirea din oraş şi, pedalând, m-am trezit direct în Jilava. Eu despre comunele din jurul Bucureştiului, recunosc, aveam o idee preconcepută şi mă aşteptam să le găsesc într-o mizerie lucie. Dar s-a întâmplat exact contrariul. Atât Jilava, cât şi Măgurele mi-au apărut în faţa ochilor înfloritoare, curate, (semn, nădăjduiesc, al preocupării atât a comunităţii cât şi a autorităţilor locale), cu oameni ieşiţi în faţa porţii într-o zi de duminică şi dornici să răspundă salutului unui străin.

Admit şi ideea ca vreun potentat al vremurilor care şi-a construit casă de weekend pe acolo (şi erau destule vilişoare) să fi ordonat asfaltarea drumurilor pentru binele pneurilor limuzinei sale. Dar tare aş vrea să nu fie aşa. Iar satisfacţia mea a fost deplină atunci când m-am putut opri cu bicicleta şi să mă înfrupt, ca în vremea copilăriei în satul ardelean al bunicii, din dudele pârguite aflate din belşug în copacii de pe marginea drumului.

duminică, 21 iunie 2009

Ruse, o surpriză plăcută

M-am hotărât să merg la Ruse să vizitez oraşul. La fel cum s-a întâmplat când am luat această decizie în prinvinţa Chişinăului, mi s-a recomandat prudenţă, în privinţa hoţilor care mişună prin ţară, şi cumpătare în privinţa entuziasmului cu care porneam la drum. Oricum, sfaturile celor mai mulţi dintre "sfetnici" nu se bazau în nici un caz pe experienţe personale ci pe zvonuri care, propagate din gură în gură, au atins stadiul de certitudine, în opinia lor. În fine, cert e că am pornit la drum decisă să las acasă prejudecăţi de genul: "ai grijă că e periculos" sau "n-ai ce să vezi la bulgari, sunt mai săraci ca noi". Sunt chiar haioşi românii când îşi fac curaj mereu crezând că tot ce e mai la est sau mai la sud de România e echivalent cu infernul, uitând că ei îl trăiesc pe propria piele în fiecare zi.

Am urcat în autocarul care mergea pe litoralul românesc, nu înainte de a ne tocmi cu şoferul la preţ (asta nu s-a întâmplat la Chişinău, spre exemplu, unde o firmă care se respectă nu se tocmeşte cu pasagerii, ci are preţuri fixe). Am traversat Podul Prieteniei chiar în ziua când se împlineau 55 de ani de la inaugurare (20 iunie 1954). E adevărat că blocurile care te întâmpină imediat după frontieră suferă ca estetică, mai ales că bulgarii au, se pare, ca şi românii, acelaşi prost obicei de a-şi izola apartamentele din trei în cinci, adică vezi un apartament izolat termic pe la etajul unu, altul pe la etajul patru. (asta din cauza iresponsabilităţii aproape penale a autorităţilor locale care într-o ţară a Uniunii Europene nu au voie să permită aşa ceva).

În fine, am făcut bine că nu m-am lăsat convinsă de prima impresie şi de troleibuzele cam bune de dus la casat, pentru că, intrând în inima oraşului, l-am descoperit cam de dimensiunile Sibiului (nu "un fel de Băicoi" cum mi se spusese), cu absolut nimic mai prejos decât majoritatea oraşelor din România. Ba dimpotrivă. Evident că nu mă aşteptam să regăsesc în strada centrală a oraşului rambla Barcelonei, însă centrul istoric din Ruse are un farmec surprinzător, oferit de clădirile istorice care îl flanchează şi de micile sale străzi pietruite.

Printre atracţiile acestui al patrulea oraş ca mărime din Bulgaria (după Sofia, Plovdiv şi Varna) se numără "Kaliopa House" (construită în 1866), care găzduieşte muzeul de artă urbană din Ruse, şi care a aparţinut soţiei consulului Prusiei, (drept să spun, deşi se numără printre obiectivele turistice ale urbei, acest muzeu mi s-a părut modest), turnul hidrologic de pe malul Dunării, (de la înălţimea căruia am putut admira Dunărea, prin amabilitatea unui domn ce vorbea româneşte şi pe care l-am identificat ca fiind şeful institutului), vecinătatea fluviului măreţ, Opera, Panteonul Militanţilor Renaşterii Bulgare, unde îşi duc somnul de veci 39 de bulgari faimoşi, casa premiantului Nobel pentru literatură din 1981, Elias Canetti.


Scurta călătorie de câteva ore, declarată un succes total, s-a terminat cu o masă stropită la final cu faimoasa bere locală Kamenitza, pe o terasă chic din centru unde meniul era scris în româneşte (deşi mi s-a părut foarte amuzant să pun la bătaie toate cunoştinţele mele de limba rusă dobândite în patru ani de studiu şi să buchisesc în chirilică pe unde prindeam ocazia).

Iată câteva poze din Ruse:














joi, 18 iunie 2009

Isteria cărţii verzi

Mai nou, pe unde mă uit, fie că sunt în tramvaiul 7 ce mă poartă de acasă la metrou, fie în metroul care mă duce ca gândul la serviciu sunt invadată de cartea verde de la Adevărul. Uneori chiar pun pariuri cu mine însămi că persoana care stă pe locul din faţa mea şi care tocmai bagă mâna în geantă după ceva va scoate, pentru a-şi omorî timpul, un volum frumos legat în coperte verzi. Şi de multe ori câştig pariul.


Isteria care i-a cuprins pe români o dată cu agresiva campanie de marketing a trustului amintit e ridicolă şi nu ştiu dacă să mă bucur sau nu că lumea stă ca la coadă la carne să cumpere cărţi. Ai crede că naţiunea tânjea crunt după cultură, iar cartea verde a venit ca o izbăvire peste foamea nestăvilită a românului de a citi. Toţi devorează pe nerăsuflate paginile impecabile ale volumelor verzi, pe care deja ar fi trebuit să le citească de multă vreme, asta dacă mă iau după avididatea cu care pândesc apariţiile. Probabil că le-au mai întâlnit prin librării sau prin anticariate, dar nu e acelaşi lucru să le cumperi cu coperţile scorojite.

Nu intenţionez să fiu ironică cu ultima afirmaţie, dar mă tem că în mare măsură aşa e din moment ce o cunoştinţă mi-a spus sincer că le cumpără fiindcă arată foarte bine aşezate în bibliotecă.