sâmbătă, 17 octombrie 2009

Satul/The Village (sau cum să controlezi societatea)

Regizorul M. Night Shyamalan poate fi suspectat că e deja previzibil în ceea ce priveşte finalurile sale... imprevizibile, răsturnările de situaţie, exerciţiul pe care ne obligă să îl facem, "silindu-ne" să acceptăm din mers o altă optică asupra poveştii pe care ne-o oferă (vezi „Indestructibilul” „Al şaselea simţ”). Totuşi, tentaţia de a a vedea ce surpziză ne rezervă de această dată e uriaşă.
Deşi are deja o vechime de cinci ani (între timp Shyamalan are în plan o continuare la „Indestructibilul”), abia de curând am văzut „Satul” („The Village”), cu William Hurt, Bryce Dallas Howard, Joaquin Phoenix, Adrien Brody sau Sigourney Weaver printre interpreţii principali.




Povestea este a unei comunităţi din Pensylvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea care trăieşte izolată de restul lumii, în apropierea unei păduri. Fiinţe ciudate şi terifiante populează pădurea, dar un pact tacit face ca nici una dintre părţi să nu încalce teritoriul celeilalte. Astfel, pacea şi liniştea comunităţii sunt asigurate, deşi intuitiv se ştie că fragilul armistiţiu va fi rupt. Acest lucru se întâmplă când Lucius, un tânăr din comunitate, dornic să vadă ce e dincolo de pădure, doreşte să înfrunte creaturile. Înainte de a o face, este rănit grav de „nebunul satului”, gelos că Lucius i-a furat-o pe Ivy, fiinţa pe care o iubea.


Ca să îl salveze, Ivy decide să plece ea după medicamente, dar pentru asta va trebui să străbată teritoriul „celor despre care nu se vorbea niciodată”. Este momentul în care „păstorul” comunităţii, chiar tatăl lui Ivy, îi relevă fiicei sale adevărul: nici vorbă de monştri, totul era o farsă bine orchestrată de către „sfatul bătrânilor” comunităţii care, cu ajutorul unor măşti şi al unor zgomote înfiorătoare produse în momente-cheie, perpetuau legenda vecinilor fioroşi şi însetaţi de sânge. Mai liniştită acum, Ivy pleacă la drum şi la finalul călătoriei prin pădure ajunge în... secolul XXI.
Nu e vorba de nici o călătorie în timp ci doar de revelaţia că Ivy şi ceilalţi consăteni trăiau izolaţi într-o comunitate a secolului XIX recreată de o mână de oameni care au decis să se retragă din civilizaţie după ce au trăit experienţe violente şi traumatizante. Revelaţia e doar a spectatorului deoarece Ivy nu o are, iar asta pentru că am „uitat” să vă spun că ea este oarbă şi nu îşi dă seama unde ajunge.

În fine, cu scuzele de rigoare pentru că am povestit tot filmul, privându-i pe cei care nu l-au urmărit de plăcarea suspansului, am făcut-o pentru a-mi fi înţeleasă în cunoştinţă de cauză opinia despre tema filmului. Acesta, dincolo de a fi o pledoarie despre puterea iubirii, necesitatea de a ne înfrunta propriile spaime, dificultatea de a ne exprima sentimentele, alienarea, o critică remarcabilă la adresa societăţii. Orice comunitate, ca să fie ţinută sub control, supravegheată, astfel încât nimeni să nu poată să se aventureze „în pădure”, trebuie terorizată, trebuie să conştientizeze, cu puţin „ajutor” prezenţa unui inamic, a unui monstru, trebuie să i se inoculeze frica, spaima faţă de o catastrofă cu consecinţe apocaliptice, în cazul în care nu urmează calea cea dreaptă. Iar de astfel de monştri e plină istoria. Ca de exemplu infernul, gripa aviară, porcină, teroriştii...

Un comentariu:

  1. Nu are o legatura.Pur si simplu imi place muzica(ma refer la tonalitate si nu la versuri), iar in momentul in care am ales titlul a fost ceva alegoric.Trebuie neaparat sa aiba legatura cu mesajele blogului?

    P.S:Imi place cum suna!

    RăspundețiȘtergere