Pentru un 8 Martie fără Şfefan Bănică Jr.

Azi sărbătorim ziua de 8 Martie, ziua Internaţională a femeii. Totul a început în anul 1910, când la Copenhaga, s-a decis declararea zilei de 8 martie zi internaţională a femeii muncitoare, iar in 1977, ONU recunoscut oficial 8 Martie drept ziua internaţională a femeii (asta pentru a-i linişti pe cei care nu puteau trăi la gândul că e o sărbătoare comunistă). Momentul din anul 1910 a fost precedat de unul tragic, petrecut într-o fabrică din Statele Unite. Atunci, în urma unui incendiu izbucnit într-una dintre secţii, mai multe femei au murit, iar colegele lor s-au strâns într-un protest spontan cerând condiţii decente de muncă. 8 Martie se sărbătoreşte în aproape toate ţările lumii, iar în foarte multe dintre aceste ţări, semnificaţia iniţială, aceea de luptă a femeilor pentru stoparea discriminării sexuale şi egalitate în drepturi cu bărbaţii nu a fost uitată.

La noi, nu numai că 8 Martie nu se celebrează în stradă, prin reclamarea unor drepturi, a egalităţii de şanse, a condiţiilor mai bune de muncă, de aducere pe lume a copiilor sau a creşterii şi educaţiei acestora. Pe plaiurile străbune, expresia maximă a emancipării femeii înseamnă, la alegere, o agapă cu fetele, că doar o dată pe an e ziua femeii, ce naiba!, o şedinţă de relaxare şi înfrumuseţare la un spa, un dezmăţ la un spectacol "Flamingo Boys", cu musculoşi năclăiţi de ulei, sau un bilet la încă un concert siropos dat de Ştefan Bănică Jr. Ori cel puţin aşa văd eu de ani de zile reflectată ziua de 8 Martie în media românească.

Emanciparea româncelor este departe de a însemna ceea ce înseamnă prin alte părţi (înţelegând prin "alte părţi" şi ţări cu vastă tradiţie capitalistă). Femeile noastre îşi asumă cu multă naturaleţe statutul de inferioritate la serviciu şi în familie. Ba chiar profită de el, fiindcă egalitatea deplină nu le-ar aduce numai beneficii. Egalitatea deplină în drepturi ar însemna, pe lângă cucerirea aceloraşi avantaje pe care le au bărbaţii, renunţarea la altele, conferite de stautul de femeie mai mult sau mai puţin supusă: cedarea locului în autobuz, pretenţia de a fi salutată de un bărbat, pretenţia de a primi flori sau cadouri scumpe, aşa cum stă scris în discutabilul şi uneori desuetul cod al bunelor maniere.