Conversaţii cu mama

În plină criză economică, dar nu cea de acum, ci criza care a lovit Argentina în urmă cu câţiva ani, Jaime (Eduardo Blanco) trăieşte pe propria piele efectele recesiunii. Ajuns la 50 de ani, rămâne fără slujbă, iar relaţia cu soţia lui se deteriorează din această cauză. Obişnuită cu o viaţă fără griji, aceasta îl presează pe Jaime să o convingă pe mama lui văduvă să vândă apartamentul în care trăia şi să se mute cu ei. Numai că mama (China Zorilla) lui Jaime nici nu vrea să audă de propunere, mai ales că de curând cunoscuse un bărbat cu care îşi împărţea singurătatea.




Desele drumuri pe care Jaime le face la mama lui, lasă loc unor conversaţii foarte bogate între cei doi, dezvăluind o relaţie interesantă între fiul copleşit de probleme şi mama sa, o femeie cu spiritul tânăr, amuzantă şi înţeleaptă totodată. Încet-încet, mama, neînduplecată în decizia de rămâne în casa ei, îşi dă seama ce se întâmplă cu Jaime şi îşi ghidează fiul către sine însuşi. În cele din urmă, Jaime, un bărbat neobişnuit cu împotmoliri existenţiale, ia prima decizie curajoasă din viaţa sa. Realizează că fericirea lui era în altă parte, alături de oameni care ştiu să fie fericiţi cu puţin şi care nu îşi pierd speranţa niciodată.


Trioul simpatic este completat de Gregorio, iubitul mamei lui Jaime, un pensionar idealist care cucereşte prin vitalitate şi prin forţa cu care îşi expune punctele de vedere în legătură cu injustiţia socială. El nu încetează să militeze pentru visul egalităţii sociale, deşi discursurile sale au loc într-un parc, iar auditoriul său se reduce la câţiva pensionari ieşiţi să ia aer.


Fără să fie o capodoperă, acest film al cinematografiei argentiniene (am mai văzut vreo câteva care mi-au plăcut mult) redă teme serioase ale vieţii ca singurătatea, conflictele familiale, crizele personale, însă le abordează cu o naturaleţe surprinzătoare, reconfortantă, cu un umor proaspăt, dătător de speranţe.