“Deja nimeni nu îşi mai aduce aminte de Dumnezeu de Sărbători. Sunt atâtea bubuituri de artificii, atâtea ghirlande de foc şi culori, atâţia curcani nevinovaţi sacrificaţi şi atâtea gânduri chinuitoare despre bani, pentru a da mai bine decât ne permit resursele reale, încât te întrebi dacă îi mai rămâne cuiva timp pentru a-şi da seama că un asemenea haos se produce pentru a celebra naşterea unui copil născut acum 2.000 de ani într-un staul mizerabil, la mică distanţă de locul unde, cu câteva mii de ani înainte, s-a născut regele David. 954 de milioane de creştini cred că acest copil era Dumnezeu încarnat, dar mulţi îl celebrează ca şi cum, în realitate, nu ar crede acest lucru. În plus, îl aniversează multe milioane de oameni care nu au crezut niciodată, dar care o fac pentru că le place petrecerea, şi mulţi alţii care ar fi dispuşi să întoarcă lumea cu susul în jos pentru ca nimeni să nu mai creadă.
Ar fi interesant de cercetat câţi dintre ei cred din suflet şi că sărbătoarea Crăciunului de acum este abominabilă şi nu îndrăznesc să o recunoască din cauza unei prejudecăţi care deja nu mai este religioasă, ci socială. Dar cel mai grav este dezastrul cultural pe care aceste sărbători pervertite îl cauzează. Înainte, în reprezentări (…), copilul Isus era mai mare decât boul din staul, casele urcate pe coline erau mai mari decât Fecioara Maria şi nimeni nu se concentra pe anacronisme: peisajul scenei naşterii era completat cu un tren de jucărie, cu o raţă de pluş mai mare decât un leu sau cu un agent de circulaţie care dirija o turmă de miei într-un colţ de Ierusalim. Deasupra de tot se punea o stea din hârtie aurie cu un bec în mijloc şi o rază din mătase galbenă care trebuia să le indice magilor drumul salvării. Rezultatul era mai dregrabă urât, dar se asemăna cu noi şi cu siguranţă era mai frumos decât falsurile proaste ale tablourilor vameşului Rousseau.
Mistificarea a început de când cu obiceiul cadourilor pe care nu le aduceau magii – aşa cum se crede în Spania – ci pruncul Isus. Noi, copiii, ne culcam mai deverme, pentru ca darurile să vină mai curând şi eram fericiţi ascultând minciunile poetice ale adulţilor. Totuşi, eu nu aveam mai mult de cinci ani când cineva a decis că era timpul să îmi spună adevărul. A fost o deziluzie nu doar pentru că eu credeam cu adevărat că pruncul Isus aducea cadourile, ci pentru că aş fi dorit să continui să cred asta. În plus, dintr-o logica pură de adult, m-am gândit atunci că şi celelalte mistere catolice erau inventate de către părinţi pentru a-i distra pe copii şi am rămas stupefiat. În acea zi, după cum spuneau învăţătorii iezuiţi din şcoala primară, am pierdut inocenţa, dar am descoperit şi că pe copii nu îi aduce barza, lucru în care aş mai vrea să mai cred pentru a mă gândi mai mult la amor decât la anticoncepţionale.
Toată această schimbare, în ultimii 30 de ani, prin intermediul unei operaţiuni comerciale de proporţii mondiale care este, concomitent, o devastatoare agresiune culturală.
Pruncul Isus a fost detronat de Santa Claus al americanilor şi al englezilor, care este identic cu Papa Noel al francezilor pe care îl cunoaştem toţi prea bine. A venit cu tot tacâmul: cu sania trasă de un ren şi bradul încărcat de jucării, sub un fantastic viscol. În realitate, acest uzurpator cu nasul roşu de berar nu este altcineva decât bunul Sfânt Nicolae, un sfânt pe care eu îl iubesc mult pentru că este sfântul bunicului meu, colonel, dar care nu are nici o legătură cu Crăciunul şi şi mai puţină cu Noaptea Ajunului tropical din America Latină.
După cum spune legenda nordică, Sfântul Nicolae i-a înviat pe câţiva şcolari pe care un urs îi sfâşiase în zăpadă şi pentru asta a fost proclamat patronul copiilor. Dar sărbătoarea lui se celebrează pe 6 decembrie şi nu pe 25. Legenda s-a instituţionalizat în provinciile germanice din Nord la sfârşitul secolului al XVIII-lea, alături de bradul cu jucării. Şi acum mai mult de o sută de ani a trecut în Marea britanie şi în Franţa. Apoi a ajuns în SUA, iar americanii au trimis-o în America de Sud cu toată cultura de contrabandă: zăpadă artificială, ornamente colorate, curcan umplut şi aceste cincisprezece zile de consumism festiv pe care puţini dintre noi îl evită. Una peste alta, poate cel mai sinistru lucru din aceste sărbători de consum este estetica mizerabilă pe carea au adus-o cu sine: cărţile poştale milostive, coroniţele de flori, clopoţeii de sticlă şi cântecele astea de retardaţi mintali care sunt colindele traduse din engleză. Şi alte stupizenii glorioase pentru care nici măcar nu merită să se fi inventat electicitatea.
Toate acestea, în vâltoarea celei mai înspăimântătoare sărbători a anului. O noapte infernală în care copiii nu pot dormi în casa plină de beţivii care au greşit poarta în căutarea unui loc unde să urineze (…). Minciună, nu este o noapte de pace şi iubire, ci contrariul ei. Este ocazia solemnă a oamenilor care nu se iubesc, oportunitatea providenţială de a îndeplini compromisuri mereu amânate: vizita la verişoara văduvă de 15 ani, la bunica paralizată pe care nimeni nu are curajul să o scoată în lume. Este bucuria prin decret, afecţiunea din milă, timpul pentru a dărui pentru că ni se dăruiesc cadouri sau pentru ca să ni se dăruiască şi pentru a plânge în public fără a da explicaţii. Este momentul aşteptat ca invitaţii să bea tot ce a rămas de la Crăciunul anterior: crema de mentă, lichiorul de ciocolată, vinul. Nu e surprinzător ca petrecerea să se sfârşească cu “focuri de armă”. Nu e surprinzător nici ca puştii – văzând atâtea lucruri atroce – să creadă, într-adevăr, că pruncul Isus nu s-a născut la Bethlehem ci în Statele Unite”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu