Poştaşul lui Pablo Neruda

Aş vrea să scriu acum câteva rânduri despre un film pe care l-am văzut de curând. "Poştaşul lui Pablo Neruda" este o producţie franco/italiano/belgiană pe care eu am urmărit-o dublată în limba spaniolă şi în care Phillipe Noiret îl întruchipează pe cunoscutul poet chilian Pablo Neruda. Exilat pe insula Capri din cauza convingerilor sale politice (fusese senator din partea Partidului Comunist chilian), Neruda are nevoie de cineva care să îi aducă corespondenţa pe care o primeşte în Italia. Cel care va deveni poştaşul său personal în acest răstimp este Mario (Massimo Troisi), fiul unui pescar, un tânăr aparent lipsit de orice ambiţie care îşi petrece timpul lenevind şi visând la ziua când va emigra pentru a face rost de bani.



Întâlnirea cu Pablo Neruda are un efect decisiv asupra lui Mario. Simplu în gândire, el intuieşte că viaţa i se schimbă şi în fiecare zi e mai nerăbdător să urce cu bicicleta pentru a-l vedea pe poetul cu care devine prieten bun. Neruda îl tratează ca pe un partener egal de discuţie, pe el, băiatul pentru care temele de conversaţie cu tatăl său se reduceau la discuţii monosilabice, îl învaţă să iubească poezia, dar în egală măsură să vadă lumea cu alţi ochi. Neruda e extraordinar, iar Mario află cu această ocazie că şi el e la fel. Mulţi ani mai târziu, când se reîntoarce pentru a vizita mica insulă, Neruda află de la soţia lui Mario că acesta a murit în timpul unei demonstraţii de protest a muncitorilor.

Nu reuşeam la finalul filmului să captez ce anume îmi plăcuse la această poveste duioasă, caldă, din moment ce aproape de sfârşit mă emoţionasem foarte tare. Am înţeles doar cînd am suprapus două imagini: una de la începutul filmului, când Mario îşi pierdea ziua tolănit pe pat, şi una din final, când era unul dintre cei mai activi participanţi la demonstraţie: Există momente când cineva, ceva, o persoană, o idee, te schimbă pentru totdeauna, sau poate nu te schimbă, doar te ajută să te eliberezi de inerţia căreia credeai că îi eşti sortit. Să devii viu.