Isteria cărţii verzi

Mai nou, pe unde mă uit, fie că sunt în tramvaiul 7 ce mă poartă de acasă la metrou, fie în metroul care mă duce ca gândul la serviciu sunt invadată de cartea verde de la Adevărul. Uneori chiar pun pariuri cu mine însămi că persoana care stă pe locul din faţa mea şi care tocmai bagă mâna în geantă după ceva va scoate, pentru a-şi omorî timpul, un volum frumos legat în coperte verzi. Şi de multe ori câştig pariul.

Isteria care i-a cuprins pe români o dată cu agresiva campanie de marketing a trustului amintit e ridicolă şi nu ştiu dacă să mă bucur sau nu că lumea stă ca la coadă la carne să cumpere cărţi. Ai crede că naţiunea tânjea crunt după cultură, iar cartea verde a venit ca o izbăvire peste foamea nestăvilită a românului de a citi. Toţi devorează pe nerăsuflate paginile impecabile ale volumelor verzi, pe care deja ar fi trebuit să le citească de multă vreme, asta dacă mă iau după avididatea cu care pândesc apariţiile. Probabil că le-au mai întâlnit prin librării sau prin anticariate, dar nu e acelaşi lucru să le cumperi cu coperţile scorojite.

Nu intenţionez să fiu ironică cu ultima afirmaţie, dar mă tem că în mare măsură aşa e din moment ce o cunoştinţă mi-a spus sincer că le cumpără fiindcă arată foarte bine aşezate în bibliotecă.