Edukatorii

Pentru că mi-am propus să scriu în blogul acesta despre filmele care mi-au plăcut (nu să fac neapărat recomandări, deşi dacă vă dau un mic imbold pentru a le urmări, m-ar bucura) a venit rândul unei coproducţii germano-austriece care m-a impresionat: "Edukatorii".


Cei din titlu sunt trei tineri idealişti, Jan, Jule şi Peter supăraţi pe societatea de consum deşănţată, pe bogăţia obscenă a unora care strâng bunuri inutile şi scumpe de care, culmea, nici măcar nu se pot bucura, pentru că sunt prea ocupaţi să acumuleze şi iar să acumuleze. În viziunea celor trei revoluţionari, timpul inechităţii sociale şi al celor care sunt principalii responsabili pentru ea se apropie de sfârşit. Alegând o formă de protest nonviolentă, ei intră casele oamenilor înstăriţi şi mută obiectele de mobilier, fără însă a fura nimic. Lasă şi un mesaj edificator pentru acţiunea lor "Aveţi prea mulţi bani".
Una dintre acţiunile lor se sfârşeşte rău, întrucât sunt surprinşi de proprietar, aşa că sunt obligaţi să îl sechestreze undeva la o cabană din munţi pentru câteva câteva zile. În paralel se dezvoltă şi relaţia personală dintre cei trei, o fată şi doi băieţi, o poveste de iubire cu mai multe ieşiri din labirint.

Nu ştiu dacă concluzii se numesc cele identificate de mine la final, dar iată ce am înţeles: Unu: dacă renunţi la luptă eşti sigur înghiţit de sistem (de exemplu domnul înstărit sechestrat de cei trei care în tinereţe recurgea şi el la diverse forme de protest, dar cu trecerea timpului s-a făcut om la casa lui, s-a lăsat de prostii şi a fost domesticit de societatea capitalistă al cărei captiv era acum). Doi: Niciodată nu poţi fi sigur de nimic. Banii te protejează, te asigură, dar până şi cele mai sofisticate sisteme de siguranţă au slăbiciunile lor. Trei: Unii oameni nu se schimbă niciodată. Această fraza apare pe o foaie de hârtie lipită de perete de eroi când poliţia dă năvală să-i aresteze, urmând indiciile sechestratului: deşi nostalgic după trecutul său oarecum răzvrătit, el, în calitate de cetăţean onorabil nu poate tolera o atitudine atât de haiducească.

În fine, conflictul dintre cei doi prieteni care ajung să se bată pentru aceeaşi femeie, se sfârşeşte rapid, în ciuda unor semnale care prefigurau contrariul , iar soluţia e gândită de ei prin acelaşi filtru al luptei împotriva individualismului. Capitalismul te face mercantil, egoist, ajungi să măsori totul prin intermediul beneficiului, eşti împiedicat să fii liber. Ca să scapi, trebuie să te eliberezi întâi pe tine însuţi de toate prejudecăţile cu care te încarcă sistemul, inclusiv de gelozie.

Pictăm sau facem dragoste?

Linia fragilă de demarcaţie dintre senzualitate şi rutina instituită în cuplu o dată cu înaintarea în vârstă este foarte frumos eliminată în "Pictăm sau facem dragoste", filmul lui Arnaud Larrieu, cu Sabine Azema (foarte atractivă, după părerea mea) şi Daniel Auteuil.

Pentru Madeleine şi William, doi orăşeni francezi de vârstă mijlocie, plecarea copilului de acasă şi mutarea la ţară reprezintă un traseu bătătorit pe care inevitabil ar trebui să îl urmeze şi ei, întocmai ca majoritatea cuplurilor trecute de 40 de ani. După ce decid să cumpere o casă într-o zonă liniştită, cei doi cunosc un cuplu format din primarul localităţii, Adam (Sergi Lopez) şi soţia sa Eva (Amira Casar).





Apariţia acestora le va da pur şi simplu viaţa peste cap, nu neapărat în sensul rău al cuvântului. Alături de ei, Madeleine şi William, care duceau o căsnicie anostă, descoperă senzualitatea, plăcerea, pasiunea. Surpriza descoperirii acestui stil de viaţă, în care noţiunile de cuplu în înţelesul său clasic şi de fidelitate se redefinesc, este uriaşă pentru cei doi. E atât de mare încât ambii, cu toate că doresc cu ardoare repetarea experienţei, evită să discute franc subiectul între patru ochi.

Reîntoarcerea la natură coincide cu un act de sinceritate interioară. Madeleine şi William îşi dau seama câtă pasiune înmagazinau în corpurile lor şi cât de mult se forţau să nu o etaleze. Adam, care era orb (există o scenă emblematică în film în care acesta, deşi nu vede, îi ghidează fără să ezite spre casă, prin desişul pădurii, pe timp de noapte), este cel care îi scoate la lumină, îi ajută să-şi străbată "pădurea întunecată", propria lor obscuritate, propriile lor sentimente şi pasiuni reprimate atâta vreme.

Poştaşul lui Pablo Neruda

Aş vrea să scriu acum câteva rânduri despre un film pe care l-am văzut de curând. "Poştaşul lui Pablo Neruda" este o producţie franco/italiano/belgiană pe care eu am urmărit-o dublată în limba spaniolă şi în care Phillipe Noiret îl întruchipează pe cunoscutul poet chilian Pablo Neruda. Exilat pe insula Capri din cauza convingerilor sale politice (fusese senator din partea Partidului Comunist chilian), Neruda are nevoie de cineva care să îi aducă corespondenţa pe care o primeşte în Italia. Cel care va deveni poştaşul său personal în acest răstimp este Mario (Massimo Troisi), fiul unui pescar, un tânăr aparent lipsit de orice ambiţie care îşi petrece timpul lenevind şi visând la ziua când va emigra pentru a face rost de bani.



Întâlnirea cu Pablo Neruda are un efect decisiv asupra lui Mario. Simplu în gândire, el intuieşte că viaţa i se schimbă şi în fiecare zi e mai nerăbdător să urce cu bicicleta pentru a-l vedea pe poetul cu care devine prieten bun. Neruda îl tratează ca pe un partener egal de discuţie, pe el, băiatul pentru care temele de conversaţie cu tatăl său se reduceau la discuţii monosilabice, îl învaţă să iubească poezia, dar în egală măsură să vadă lumea cu alţi ochi. Neruda e extraordinar, iar Mario află cu această ocazie că şi el e la fel. Mulţi ani mai târziu, când se reîntoarce pentru a vizita mica insulă, Neruda află de la soţia lui Mario că acesta a murit în timpul unei demonstraţii de protest a muncitorilor.

Nu reuşeam la finalul filmului să captez ce anume îmi plăcuse la această poveste duioasă, caldă, din moment ce aproape de sfârşit mă emoţionasem foarte tare. Am înţeles doar cînd am suprapus două imagini: una de la începutul filmului, când Mario îşi pierdea ziua tolănit pe pat, şi una din final, când era unul dintre cei mai activi participanţi la demonstraţie: Există momente când cineva, ceva, o persoană, o idee, te schimbă pentru totdeauna, sau poate nu te schimbă, doar te ajută să te eliberezi de inerţia căreia credeai că îi eşti sortit. Să devii viu.

Into the Wild, de Sean Penn

Pe mine, "Into the Wild" (a fost tradus în română "În sălbăticie"), filmul în regia lui Sean Penn, m-a lăsat într-o stare de perplexitate prelungită. Vreo două zile m-am gândit ce anume poate să-l detemine pe un om, şi cu o situaţie materială bună, pe deasupra, să renunţe la tot, confort material, maşina cumpărată de tăticu' ca dar de absolvire, conturi bancare, viaţă de familie şi să aleagă traiul în pustietate?


Inspirată dintr-un caz real, pelicula e povestea tânărului Christopher McCandless (interpretat de Emile Hirsch, se pare unul dintre actorii preferaţi ai lui Sean Penn. Cei doi apar şi în "Milk" producţia din 2008 pentru care Sean Penn e nominalizat la Oscar) care, după absolvirea Universităţii donează banii pe care îi avea cont şi, contrar traseului profesional anticipat de părinţii săi înstăriţi, îl alege pe cel al libertăţii. Îşi ia rucscul în spate şi porneşte prin ţară, ţinta finală fiind Alaska. Lucrând ocazional pentru a-şi "finanţa" călătoria, Christopher ajunge în cele din urmă unde şi-a propus, dar la capătul câtorva luni, izolat şi bolnav, moare de foame. A ignorat semnalele naturii, găsindu-şi sfârşitul în sălbăticia ireală a Alaskăi.

Până la urmă nu ştiu dacă scopul filmului a fost să işte o dezbatere despre faptul că eroul se putea salva (s-a invocat mult ideea că o hartă l-ar fi ajutat pe Christopher să vadă în apropiere de locul unde a murit o cabană în care se aflau provizii). Dincolo de simpla relatare a faptelor, de cronologie, de biografie, filmul e un omagiu adus celor foarte puţini din lumea asta pentru care bunăstarea materială, confortul nu reprezintă avantaje ci doar lanţuri care îi împiedică să fie liberi. Renunţarea lui Christopher la orice legătură cu viaţa socială a fost şi o formă de protest faţă de consumul nesăbuit, faţă de dependenţa de tehnologie, faţă de ipocrizia unei familii care rămânea unită doar pentru statut social sau cine ştie pentru mai ce...

Alegerea lui Christopher poate fi înţeleasă sau nu. Când eram pe punctul să accept că el a ales să fie liber cu orice risc, l-am văzut scrijelind pe o bucată de lemn: "Happyness is only real when shared" ("Fericirea e posibilă doar dacă e împărtăşită")...

Mai jos am adăugat o melodie de pe coloana sonoră absolut specială a filmului care îi aparţine lui Eddie Vedder:

Maradona, de Kusturica

Un campion mondial al regiei, Emir Kusturica, a realizat un documentar despre Diego Maradona, campion mondial la fotbal, în viziunea multora, cel mai bun jucător din toate timpurile.
"Mă simt ca un paparazzo care intră în viaţa personală a cuiva", descria Kusturica prezenţa sa în "reality-show-ul" despre viaţa fotbalistului argentinian. Şi l-a însoţit prin Buenos Aires, Napoli (unde a jucat în anii săi de glorie) şi chiar în Serbia, pe stadionul echipei Steaua Roşie Belgrad.

"Fenomenul" Maradona nu e un fenomen în viziunea lui Kusturica. El nu e un înger căzut pentru că n-a fost niciodată zeu. A fost doar un copil de aur ("el pibe d'oro"), un fotbalist genial pe teren, care juca cu inocenţa celui ce nu purta în spate povara unui contract gigant sau capriciul unui patron. În afara terenului număra aceeaşi cantitate de defecte sau calităţi ca a celorlalţi muritori. Şi are în plus o mare umilinţă de a se identifica cu cei nedreptăţiţi.

Împărtăşind opinii politice de stânga (deşi însuşi Kusturica spune despre capriciosul Maradona că azi sterge pe jos cu multinaţionalele, iar mâine e în stare să încheie un contract de publicitate cu Coca-Cola), Maradona e înfăţişat şi în spiritul prieteniei cu Fidel Castro sau cu Hugo Chavez, lideri "incorecţi politic". Epoca drogurilor, relaţa cu familia completează portretul lui Maradona. Nimic melodramatic, nimic omagial, ci doar pasional, la fel ca temperamentul eroului.

"Viaţa ideală pentru Diego ar fi fost un meci al cărui arbitru nu ar fi fluierat finalul niciodată".

Mai jos puteţi vedea un fragment din finalul filmului dedicat lui Maradona în interpretarea lui Manu Chao:

Transylvania, de Tony Gatlif

Prima constatare pe care o poate face cineva obosit de reiterearea mitului lui Dracula când urmăreşte filmul "Transylvania", al lui Tony Gatlif, ar fi că legendara regiune nu este populată de vampiri. Ce uşurare!

Chiar şi aşa, Transilvania rămâne un teritoriu mi(s)tic (regizorii străini nu se pot debarasa de anumite clişee în ceea ce o priveşte), e un ţinut atractiv în care cutumele religioase şi cele păgâne se amestecă şi sunt acompaniate de folclorul local, fie românesc, fie ţigănesc. Atras de viaţa ţiganilor, regizorul creionează o imagine pasională, romantică a acestei etnii prin ochii frumoasei Zingarina. Venită tocmai din Franţa în Transilvania pentru a-şi căuta iubitul, un ţigan lăutar focos, eroina, interpretată de Asia Argento, e respinsă de bărbatul care a lăsat-o însărcinată. Doborâtă de durere se abandonează şi hoinăreşte printr-un decor surprinzător în care va fi acompaniată de hoinarul Tchangalo (Birol Ünel) care face comerţ cu antichităţi.

Povestea Zingarinei şi a renaşterii ei merge în paralel cu cea a unui ţinut decepţionant în parte, Transilvania unei Românii postcomuniste, oricum, numai prosperă nu, în care sărăcia loveşte nemilos, în care religiozitatea se suprapune adesea ritualurilor străvechi păgâne (mai aproape de păgânism decât de creştinism l-aş situa pe preotul care, după botezul Zingarinei, nemulţumit că nu i s-a plătit onorariul, începe să-şi lanseze suduielile).

"Am venit să-mi caut fericirea" spune Zingarina la începutul filmului. O găseşte până la urmă, însă în alte coordonate decât cele vizate iniţial. Fericirea o câştigă în final în patul ţărănesc proaspăt şi imaculat, în ochii copilului abia născut şi în prezenţa caldă a lui Tchangalo. E totală, calmă, incandescenţa provocată de decepţie e domolită.